Până a deschide cartea despre care îmi propun să dezbat în continuare, nu cunoşteam mai nimic despre autor, în ciuda notorietăţii acestuia, din păcate descoperită ulterior. În ce mă priveşte, cu excepţia unor trimiteri bibliografice punctuale, în „Iisus contra iisus„ (aparuta la Editura Cartier, în 2007), unde apare citat în câteva rânduri, numele Vermes Geza nu îmi spunea nimic. După ce am terminat de citit cartea, curiozitatea m-a mânat să caut şi alte titluri purtând semnătura sa traduse în româneşte. Până acum, deşi opera istoricului maghiar este una consistentă, iar prestigiul său unul recunoscut în lumea istoriei crestinismului, nu am identificat alte lucrări. Cu atât mai mult deci cred că trebuie apreciată iniţiativa NEMIRA de a publica unul dintre exegeţii redutabili ai creştinismului din secolul XX şi nu pot decât să sper că acestei prime lucrări îi vor urma şi alte titluri.
Să intru însă în subiect. Pentru oricare dintre cititori, indiferent de poziţia faţă de subiect, cartea merită efortul unei lecturi atente, la sfârşitul căreia nu poţi decât să te declari mulţumit că ai preferat o călătorie intelectuală în căutarea Mântuitorului Iisus Hristos altor îndeletniciri… Cât despre scriitură, cartea nu este doar bine, ci foarte bine scrisă; expunerea este extrem de accesibilă, ca stil, curge logic, argumentaţia este una clară, iar autorul – o autoritate în exegeză atât a Vechiului cât şi a Noului Testament – dă dovadă permanent de o erudiţie remarcabilă. La aceasta a concurat şi traducerea Monicăi Andronescu, una concisă şi adaptată subiectului cărţii, ce impune cu siguranţă o bună stăpânire a terminologiei specifice.
Legat de autor, cred că e corect să arăt că avem de-a face cu un apostat, un catolic mai mult decât practicant, un fost prelat chiar, care însă a renunţat la creştinism şi s-a întors la rădăcinile iudaice ale familiei sale. Această evoluţie biografică şi-a pus, după modesta mea opinie, amprenta asupra opticii abordării sale. Analiza istoricului maghiar urmareste să identifice chipul real al lui Iisus, după cum apare descris în corpusul Noului Testament, dar şi al altor scrieri necanonice, care pot ajuta la creionarea unui portret cât mai plauzibil. Astfel, acesta distinge trei chipuri distincte ale lui Iisus. Unul reiese din aşa-numitele Evanghelii sinoptice (Marcu, Luca, Matei), din punct de vedere cronologic primele texte canonice care relatează activitatea Mântuitorului nostru; un al doilea prezentat de Evanghelia după Ioan, mult mai elaborat teologic şi un al treilea, care rezultă din epistolele Sfântului Apostol Pavel şi Faptele Apostolilor.
În ce-l priveşte, istoricul conchide fără rezerve şi demonstraţia sa conduce ferm spre aceasta – chipul cel mai apropiat de realitate al Mântuitorului consideră că este cel prezentat în Evangheliile sinoptice, peste care s-a suprapus transformarea Sa ulterioară, survenită în procesul naşterii cultului creştin, de care sunt responsabili Apostolii Pavel şi Ioan (de altfel o teză dezbătută larg de o bună perioadă în mediile catolice şi protestante). Vermes recunoaşte şi scoate în evidenţă excepţionalitatea omului Iisus, fiind însă foarte atent a nu depăşi acest punct. El nu îşi propune să pună în discuţie natura divino-umană a lui Iisus şi evită a lua în dezbatere sau măcar a lua în considerare posibilitatea revelaţiei divine în cazul lucrării Apostolilor Pavel şi Ioan, demersul său fiind unul exclusiv istoric şi limitându-se la o analiză comparativă (şi, îndrăznesc să spun, uneori speculativă).
Personal, am citit cartea cu ochii şi inima unui creştin ortodox ce nu are dubii în legătură cu natura divino-umană a Mântuitorului Iisus Hristos şi căruia nimic nu îi schimbă convingerile. Marturisesc că din această perspectivă am avut nevoie de o anumită acomodare cu demonstraţia, până a înţelege coordonatele acesteia. Mi-a luat ceva timp pâna să înţeleg că autorul este doar un erudit istoric al Noului Testament şi nu un apologet al Mântuitorului. Încă ceva, înainte de final – poate că uneori sensibilitatea religioasă mi-a fost pusă la încercare atunci când limitele impuse de autor conduceau, implicit, prin tăcere, spre negarea divinităţii lui Iisus, dar lucrurile s-au lămurit atunci când am realizat ca, până la urma, nu trebuie să aştepţi ca autorul să scrie musai după voia şi sensibilitatea fiecărui cititor. Una peste alta, în spirit ecumenic, m-am despărţit prieten cu Geza Vermes şi ale sale Chipuri ale lui Iisus.
Pare o carte interesantă pe care o s-o citesc când voi avea nişte timp liber.
Adauga un comentariu