Am citit cu mare plăcere cartea lui Julian Barnes, “Nimicul de temut” (eng. Nothing to be frightened of). Deşi este ateu şi pe alocuri chiar ireverenţios la adresa lui Dumnezeu şi a religiei, Barnes are o scriitură de calitate. Deloc lipsit de simţul umorului, abordează tema morţii din diverse perspective: literară, psihologică, biologică etc. Poate că fraza cea mai frumoasă din întreaga carte e chiar cea de la început de tot: „Nu cred în Dumnezeu, dar îi simt lipsa”.
Scriitorul britanic mi se pare că încearcă înainte de toate să-şi “exorcizeze” propria teamă de moarte. Căci, spune el, aproape oricine se teme de moarte, ori că o să moară. “Le réveil mortel”, sau conştiinţa morţii, momentul acela în care înţelegi că vei muri, când eşti copleşit de gândul morţii, este probabil cel mai tulburător din întreaga existenţă şi se pare că nimeni nu este cruţat, mai devreme sau mai târziu.
Julian Barnes nu ne oferă prea multe speranţe: moartea e capătul de linie. După, neantul. Extincţie totală (perspectivă anihilaţionistă).
Să fie oare numai atât? Câteva zeci de ani – dacă eşti suficient de „norocos”- şi gata? Eu unul nu cred. Nu, nu cred că viaţa asta e totul. Ar fi extrem de nedrept ca totul să se încheie când murim, să nu existe Dumnezeu, nici Înviere, nici Judecată, într-un cuvânt, să nu existe nimic din ceea ce pentru Creştinism şi alte mari religii e fundamental. Pentru mine, simţământul acut al dreptăţii (credinţa că într-o zi se va face dreptate oricui – la Ziua Judecăţii) pe care noi, ca oameni îl avem, indiferent de convingerile noastre, este un argument puternic că trebuie să fie ceva mai mult decât neantul propovăduit în carte. De altfel, chiar Barnes pomeneşte la un moment dat de această nevoie fundamentală de judecată pe care o avem cu toţii, şi speranţa că într-o zi „vom fi văzuţi cu adevărat, pe de-a-ntregul” şi aprobaţi, confirmaţi.
După Montaigne, care reprezintă începutul gândirii moderne despre moarte, „forma perfectă de a contracara moartea e să o păstrăm constant în minte”. Somerset Maugham pune în lumină opusul: „Marea tragedie a vieţii nu este aceea că oamenii pier, ci faptul că încetează să mai iubească”. Într-un fel, cele două perspective sunt total diferite: în timp ce una subliniază importanţa faptului de a avea constant în minte gândul morţii, cealaltă insistă pe trăirea dimensiunii afective, un fel de „uitare” a faptului că suntem muritori.
G., prieten bun cu Barnes şi „lovit” de le réveil mortel la vârsta de 4 ani (!) are o soluţie foarte pragmatică: „singura noastră apărare în faţa morţii – sau, mai degrabă, în faţa primejdiei de a nu fi în stare să te gândeşti la orice altceva – constă în „procurarea de griji onorabile, pe termen scurt”. „Bine, dar asta până când o să ţină?”, mă întreba un bun prieten când i-am împărtăşit ideea. „Căci nu o să dureze la nesfârşit.” „Cred că la urmă vei avea nevoie de o supradoză [de “griji onorabile”], ca să depăşeşti momentul [morţii]”, a fost răspunsul meu.
Şostakovici, renumitul muzician rus avea convingerea că frica de moarte îi face pe oameni să creeze poezie, proză şi muzică – într-un cuvânt, artă, prin care să-şi „continue” existenţa, când nu vor mai fi. Julian Barnes nu crede că are vreun sens să ne facem iluzii: nu putem înfrânge, sfida sau transcende moartea prin artă, nici prin orice altceva, căci totul va trece şi se va pierde în neant.
Paradoxal, cartea lui Julian Barnes mi s-a părut mângâietoare. Poate că faptul că am convingeri radical diferite de ale sale m-a făcut să-l citesc cu detaşare şi încântare. Cu un mic surâs în colţul gurii. Lucru pe care vă invit să-l faceţi şi voi.
Adauga un comentariu