Un material de Scarlat George
‘Nu cred în Dumnezeu, dar îi simt lipsa.’ Astea sunt cuvintele de inceput ale “Nimicului de temut”, cartea in care Julian Barnes, recentul castigator al Man Booker Prize Award, croseteaza, cu virtuozitate stilistica si de forma, un milieu literar incarcat in ochiurile caruia gasim Thanatos, Memorie, Literatura, Arta. Barnes amesteca memorialistica, eseul, autobiografia, critica de arta si literatura, speculatia filozofica in acest vertij nebun si eclectic care nu poate fi numit decat Barnesian.
Rafinamentul constructiilor, perspectiva inversata, digresiunea amicala, rationamentul dus pana la capat si anulat cu o intorsatura de condei, umorul subversiv si filigranat, autoironia sunt tot atatea atribute ale acestei capodopere care este Nimicul de temut.
Din capul locului trebuie spus ca sunt un mare fan al lui Barnes citind cam tot ce e tradus pana acum la Nemira si nu numai atat. Nimicul de temut e de departe cartea pe care as recomanda-o oricui cititor pentru a face cunostinta cu unul din cei mai rafinati scriitori contemporani de limba engleza. Ca sa citez un amic, as spune, ca daca pana acum nu ai citit Julian Barnes, atunci ai trait degeaba.
Ce suntem noi? Ce ne formeaza ca oameni? Ce ramane dupa noi? Cum abordam finalul? Exista ceva dupa moarte? Ce este Memoria si cum functioneaza ea? Cum ne ajuta Arta si Literatura pentru a intelege credinta, moartea, viata? Arta ca religie sau invers? Literatura ca viata recreata? Scriitorul ca Dumnezeu?
Barnes incearca cate un raspuns pentru fiecare din intrebarile de mai sus cu ajutorul prea iubitilor sai scriitori de sorginte francofona, un rol important de-a lungul cartii jucandu-l jurnalul terbili de frust si crud al marelui scriitor francez Jules Renard. Suntem preveniti, sa nu ne facem iluzii, pentru “ca o buna parte din cartea de fata vi se va parea o intreprindere de amator” si ca “vor aparea si multi scriitori. Majoritatea morti, si nu putini dintre ei francezi”. Deasemenea, “vor aparea si compozitori”. Barnes dirijeaza o intreaga orchestra de personalitati culturale ale secolelor XX si XIX pentru a ne reda partitura lina/abrupta a finalului. Vrea sa ne(se) ajute sa intelegem impreuna sau daca nu, cel putin, sa se asigure ca discutam problema (‘Filozoful, cand filozofeaza, face antrenamente in vederea mortii’). Antrenament pentru final, asta e Nimicul de temut.
Avem de-a face cu un studiu de caz prodigios orchestrat de Barnes in rol de Sherlock Homes, in timp ce Watson se intrupeaza metempsihotic in scriitorul francez Jules Renard, compozitorul Stravisnky, filozoful francez Montaigne, scriitorul englez Arthur Koestler, marele Gustave Flaubert, Somerset Maugham si multe alte personalitati culturale (nu putea sa lipseasca provocatorul de serviciu Richard Dawkins) de pe ambele maluri ale canalului Manecii. Rudele, prietenii, doctorii personali sunt toti chemati la apel.
Avem de-a face cu un studiu de caz, dar fara un rezultat clar distilat dintre toate mozaicurile de gandire, personalitate, scoala religioasa si perspectiva a atator opinenti. Avem insa de-a face cu antrenament, vitaminizare contra tanatofobiei, meci unu la unu cu sfarsitul(nimicul?). Pregatirea pentru ce? Este Moartea finalul sau doar un nou inceput? Si aici trebuie sa ne pregatim pentru a cunoaste raspunsul.
Este uimitor cum Barnes, dezinvolt si curat ca un chirurg priceput, pune diagnosticul si apoi sentinta unei atitudini atat de populare in randul sondajelor de atitudine religioasa (din Romania si de oriunde; si eu, licean fiind, credeam la fel pana cand mi-am dat seama ca nu stiu ce cred) aratandu-ne cat de frauduloasa rational si convenabila moral este atitudinea ‘religiei de interior’: ‘”Nu merg la biserica, dar am propria mea idée despre Dumnezeu.” Genul de afirmatie care ma face, la randul meu, sa reactionez ca un filozof. Siropos, ma plang. Poti sa ai propria ta idée despre Dumnezeu, dar are si El propria Lui idée despre tine? Pentru ca asta conteaza. Indiferent daca este un batran cu barba alba, din cer, sau o forta vie, sau un primum mobile dezinteresat, sau un ceasornicar, sau o femeie, sau o forta morala nebuloasa, sau Absolut Nimic, conteaza doar ceea ce gandeste El, ori Ea, ori Nimicul Absolut despre tine, si nu ceea ce gandesti tu despre Ei. Pornirea de a redefini zeitatea, reducandu-ti-o la ceva convenabil, este categoric grotesca. Si nu conteaza nici daca Dumnezeu este drept, sau binevoitor, sau macar atent- existand surprinzator de putine dovezi in acest sens- ci doar daca El exista.’
Va provoc sa imi aratati alte randuri care lovesc atat de adanc in perceptia noastra superficiala despre religia ca alibi, ca antidot contra fricii ancestrale de a nu insemna Nimic: ‘Ne vine greu nu numai sa privim groapa, ci si viata. Ne vine greu sa contemplam incremeniti varianta, ca sa nu vorbim de certitudinea, ca viata ar tine de hazardul cosmic, avand ca scop fundamental simpla autoperpetuare, derulandu-se in plin vid, pana cand, intr-o buna zi, intreaga planeta se va cufunda in tacere de gheata, iar omenirea, asa cum s-a dezvoltat ea, in toata complexitatea ei turbata si supratehnicizata, va disparea complet, fara nici un regret, pentru ca nu va mai exista nimeni si nimic acolo sus care sa o planga. [..] O perspectiva infricosatoare pentru o rasa care s-a bizuit de atata vreme pe zeitatile inventate chiar de ea, spre explicatie si consolare’
Facem un exercitiu? Dechideti Nimicul de temut fortuit la orice pagina. Cititi. Daca asta nu va face sa incepeti imediat cu prima pagina si sa va doriti sa ajungeti la ultima inseamna ca trebuie sa va mai antrenati. Pentru ce? Pentru literatura de inalta clasa.
Adauga un comentariu