Cu toate că această carte a apărut în 2005, deci în urmă cu un deceniu, am decis să o pun pe lista mea de lecturi din dorinţa de a înţelege mai bine mecanismele politicii şi raporturile dintre guvernaţi şi guvernaţi de pe teritoriul carpato-danubiano-pontic. Am pornit cu ideea preconcepută că volumul de faţă va fi depăşit de noile realităţi politice şi de aparenta modernizare a instituţiilor politice. Totuşi, aşa cum voi arăta în cele ce urmează, m-am înşelat, ideile şi concluziile reputatului autor fiind în vigoare şi în ziua actuală.
Cartea începe cu o explicaţie, cu o motivaţie a alegerii acestui subiect – autorul formulează câteva idei preliminare referitoare la faptul că românii nu ar vrea să fie reprezentaţi, ci guvernaţi, o atitudine care conduce la idee unei politici primitive, a unei barbarii politice. Motivele acestei opţiuni sunt date de faptul că românii, pe lângă identitatea lor de cultură, limbă, spaţiu, civilizaţie nu au primit şi un corp politic. Lipsa unor scrieri, idei, culturi politice face din acest demers o activitate care se impune cu necesitate.
Autorul continuă apoi cu o introducere în care subliniază necesitatea unei ştiinţe politice care să sprijine politica propriu-zisă. Politicianului i se cere să fie un expert al practicii, nu un exeget al abstracţiunilor. El se lasă aşadar exclusiv în voia corpului natural şi nu face efortul de a-şi constitui un corp politic şi nici nu se simte chemat să construiască comunitatea politică a cetăţenilor. Suveranitatea acestora rămâne astfel nereprezentată. Pentru a-şi demonstra tezele expuse în părţile introductive, profesorul porneşte de la originile înapoierii durabile în Europa de Est şi prezintă o idee interesantă potrivit căreia normalitatea ar fi Estul şi nu Vestul. Tindem să ne raportăm la instituţiile occidentale, dar ele ar putea reprezenta o stare de excepţie, o întâmplare în mersul istoriei.
În următoarele nouă capitole atenţia acestuia este concentrată pe:
– Democraţia în româneste: istoria veche a cuvântului
– Naţiunea împotriva democraţiei: liberalismul românesc între două revoluţii
– Istoricismul maiorescian şi interpretarea literală a politicii
– Democraţie şi contestare în România, 1918-2004
– Fascism, neofascism, populism
– Inocenţa publică împotriva culpei private
– Cum devine democraţia propriul ei duşman
– Între stat şi sat: de câte feluri este România
– Ştiinţa politică ca alternativă la anomie
Parcurgând aceste capitole, multe dintre ideile expuse de opinia publică actuală şi de societatea civilă se pliază pe expunerea autorului. Astfel, românii continuă să facă o dinstincţie discriminatorie între calitatea de cetăţean şi cea de român. Insuficienţa dezvoltării corpului politic, chiar şi în zorii restartării României propuse de actualul preşedinte fac din statul român un stat slab. Chiar şi preşedintelui României, cu toate că este cetăţean al acestui stat, i se reproşează etnia iar realizarea unei comunităţi politice este la fel de utopică ca în anii apariţiei acestei cărţi. În plus, incapacitatea sau reaua-voinţă în demararea procesului de revizuire a Constituţiei menţine în legea fundamentală o discriminare: se instituie mai multe clase/categorii de cetăţeni români pe criterii etnice, ori a continua a menţine o astfel de dispoziţie face imposibilă realizarea unei comunităţi politice.
Interesant pentru cititor este apariţia, primele menţionări ale termenului politică şi modul în care aceasta a fost înţeleasă de români pe parcursul ultimelor secole. Pagină cu pagină ideile autorului instituie, fără voia acestuia, nişte adevăruri regăsite şi în societatea actuală. Politicianul român nu poate şti ce este intersul public, dacă nu ştie să renunţe la interesul privat. Discursul acestuia este construit pe un populism ieftin, iar mersul la DNA face din activitatea politică a parlamentarilor o zeflemea la adresa românilor. Politicienii nu schimbă idei, ci adună dosare unul împotriva celorlalţi. Parlamentul devine o oglindă a societăţii contemporane şi nu trebuie să ne mirăm de calitatea umană a aleşilor noştri. Votul este lipsit de relevanţă, a devenit o modă la care toţi snobii se înghesuie fără a şti ce votează şi de ce votează. Ceea ce politicianul român cu siguranţă ştie însă, este de a se înscrie într-un discurs populist pe gustul cetăţenilor care sunt îndreptaţi spre urne să voteze pentru cineva ca să ne scape de altcineva. Votul nu este niciodată pozitiv, are pe întregul parcurs al istorie electorale o dimensiune negativă.
Liberalismul care se dorea a fi cadrul legal în care Principatele Unite şi ulterior România Mare să fie construite, a fost înfrânt de cea mai puternică ideologie politică: cea a naţionalismului. La acesta românii au aderat cu inimă deschisă, dornici să se răzbune împotriva duşmanilor istorici, iar în locul unei comunităţi politice România a devenit o ţară cu mai multe Românii, lucru observat şi la ultimele alegeri prezidenţiale. Comunismul a distrus şi mai mult ideea de comunitate politică, a inventat o altă istorie, glorioasă, în care istoria nu a fost a României ci a românilor. Nu există cetăţeni români, ci doar români.
Recomand această carte tuturor celor interesaţi de raporturile dintre politică şi români. Finalul acestei cărţi, ce ar trebuie lecturat de toţi parlamentarii României, argumentează într-o manieră categorică de ce ştiinţa politică ar putea înlătura această stare de anomie din societatea contemporană. Politică românilor e o barbarie în formă continuată… şi, în plus, nimic nu stârneşte mai multă nelinişte decât prezenţa unui filosof în politică.
Adauga un comentariu