“Aristotel la Muntele Saint-Michel – Rădăcinile greceşti ale Europei creştine” este poate una dintre cele mai importante publicaţii ale acestui început de secol 21. Cartea istoricului medievist francez Sylvain Gouguenheim vine să clarifice un mit care risca să devină un adevărat snobism al intelectualităţii occidentale. Volumul său are potenţialul să devină o carte de referinţă pentru cei îndrăgostiţi de istoria şi cultura Europei.
Cu siguranţă că această carte va genera o adevărata reevaluare a modului în care suntem obişnuiţi să percepem influenţa antichităţii asupra cotidianului, mai ales „rădăcinile greceşti ale Europei”. Mai mult ca sigur va avea, pe măsură ce va fi tradusă în mai multe limbi, acelaşi impact pe care l-au avut la vreme lor cărțile lui Jean Gimpel „Revoluţia Industrială în Evul mediu” şi „Constructorii Goticului” pentru o opinie publică care încă mai credea în acele „Dark Ages” în care creştinismul ar fi aruncat Europa pentru „1000 de ani”.
După acel sumbru 11 septembrie 2001, pe care administraţia prezidenţială americană a încercat să îl explice doar prin „fanatism religios” şi mai ales după încercările autorităţilor americane de a legitima un fel de „cruciadă” împotriva ţărilor arabe, s-a observat o radicalizare fără precedent a unor curente socialiste şi ateiste de care mulţi dintre noi nici nu eram conştienţi că există. Una dintre repercusiunile la care nimeni nu s-ar fi gândit a fost dezgroparea unor mituri despre o Europa Creştină barbară şi sălbatică, unde cărţile de filozofie greacă erau distruse (idee desprinsă probabil din romanul lui Umberto Eco „Numele trandafirului”) şi unde savanţii erau arşi pe rug pentru „afirmaţiile lor ştiinţifice” (vezi cazul lui Giordano Bruno, care a fost de mult clarificat de istorici).
Istorici ca John Hedley Brooke si Peter Harrison de la Oxford; David Lindberg și Ron Numbers de la Wisconsin-Madison; și Simon Shapin din California au arătat inexistenţa unui conflict între ştiinţă şi religie, iar autori ca Jean Gimpel au arătat în trecut chiar interesul deosebit manifestat de biserici şi mănăstiri pentru evoluţia tehnologică. Singurul mit care pare că ar fi rămas tabu a fost cel care conferea paternitatea culturii europene Islamului.
Acest mit opune unei „Europe barbare şi sălbatice” un „Islam al luminilor” şi, în conformitate cu susţinătorii lui, Europa medievală ar fi pierdut orice legătură cu „filosofia greacă” şi cu „ştiinţa antichităţii”, asta până în momentul contactului cu Islamul. Astfel, prin recucerirea Spaniei („Reconquista”) şi mai târziu prin cruciade, Europa a intrat în contact cu Islamul care „păstrase întreagă cultura greacă”. Urmând logica lor pornită de la premise greşite, prin traducerile din arabă s-a ajuns treptat la Renaştere, Iluminism şi implicit la societatea contemporană.
Nu trebuie pierdute din vedere implicaţiile socio-politice ale împământenirii acestui concept, deşi socialiştii par bucuroşi să lovească în politica prezidenţială americană prezentând un „Islam al luminilor” creator de civilizaţie, iar neo-ateiştii par bucuroşi să lovească în creştinism opunând acest „Islam al luminilor” aşa-ziselor „Dark Ages” creştine.
Gouguenheim îşi prezintă curajos cazul, amintind oponenţilor săi că Europa nu a pierdut niciodată contactul cu Imperiul Bizantin (ți asta, până la dispariţia acestuia în 1453, când Mahomed II, cuceritorul Constantinopolului, a pus punct unuia dintre cele mai longevive imperii din istoria umanităţii – 1123 de ani). Din Imperiul bizantin, operele greceşti îşi găseau drum prin Italia, Sicilia sau, mai rar, prin Balcani, până la mănăstirile din Vestul Europei.
Mai mult, Gouguenheim nu se opreşte doar la a prezenta date despre prezenţa manuscriselor lui Aristotel la mai multe mănăstiri occidentale cu 40 de ani înainte de cucerirea Spaniei, dar contestă chiar acurateţea traducerilor din arabă. Aceste traduceri arabe proveneau la rândul lor din siriacă, sirienii fiind cei care au tradus operele greceşti pe care arabii mai târziu le-au tradus în arabă. După recucerirea Spaniei de către creştini, au fost traduse în latină. Evident, Gouguenheim se întreabă cât de corecte mai erau aceste traduceri în comparaţie cu cele provenite din Bizanţ şi scrise în greacă.
Cartea lui poate părea un adevărat rechizitoriu pentru susţinătorii tezei „islamul luminilor”, cărora de exemplu le reaminteşte că nici nu ar trebui să vorbim de „islam” sau „musulmani”, ci mai degrabă de „arabi”, pentru că, la anul de referinţă, o parte importantă a arabilor erau încă creştini şi multe teritorii stăpânite de arabi, precum Alexandria, erau teritorii ce aparţineau culturii creştine, ce fuseseră islamizate de curând. Totodată, el urmăreşte originile cunoaşterii filosofiei greceşti de către musulmani şi ajunge la sirienii creştini. De asemenea, căutând originile cunoştinţelor de medicină din lumea islamică, ajunge la creştinii nestorieni.
Rămâne de văzut care va fi reacţia islamofililor şi mai ales a noilor atei, care şi-au construit un întreg discurs critic la adresa creştinismului, acuzându-l de a fi încercat să suprime cultura şi filosofia antică, asta evident… dacă nu ar fi fost Islamul.
Pentru unii cititori de specialitate, titlul acestei lucrări s-ar putea să sune asemănător cu studiul lui Henry Adams „Mont Saint Michel And Chartre”. Cu toate acestea, în timp ce studiul lui Henry Adams se axează mai mult pe arhitectură, cartea „Aristotel la Muntele Saint-Michel – Rădăcinile greceşti ale Europei-” se axează mai mult pe latura literară, adică a traducerilor care se realizau acolo.
Adauga un comentariu