Primul lucru la care te gândești când termini de citit ”Tăișul Sabiei” de Joe Abercrombie (prima carte din trilogia ”Prima Lege”) este ”ceva îmi pare cunoscut, dar nu știu ce…” Apoi realizezi ce. În primul rând senzația de frig, noroi, degradare, suferință și de vremuri grele în general, cu totul mergând prost…da, exact ca în seria ”Cântec de Gheață și Foc” a lui R.R. Martin: atmosfera este exact aceeași, apăsătoare și deprimantă (iar dincolo de munții din nord, niște creaturi semi-umane tind să invadeze Nordul, în timp ce în Sud se luptă împărații…).
Marea diferență, la care face referire titlul meu, este că la Martin citim despre problemele aristocrației, iar oamenii de rând apar ca personaje doar pentru a servi sau a muri (sau ambele), în timp ce în ”Prima Lege” este exact invers: vremurile grele sunt povestite de omul de rând, așa cum le simte el ( o mare parte a cărții este din perspectiva unor nordici considerați barbari, deci chiar mai jos decât simplii oameni de rând), iar aristocrații apar doar ca niște figuri ridicole, care duc numai la necazuri cu prostia și nazurile lor.
Apoi, partea de saga: urmărim aventurile unui grup constituit în jurul unui mag, un fel de Gandalf, la fel de misterios, dar mai decrepit și nu foarte clar pozitiv (nu am terminat seria și nu știu dacă se va dovedi pe final ”băiat bun” sau ”băiat rău”), grup alcătuit dintr-un luptător cu sabia, o bună arcașă, un șmecher (nu tocmai ”thief”, dar nici departe) și un personaj inițial slab care se întărește în călătorie, deși face greșeli și e mai degrabă o povară pentru ceilalți. Dacă vă sună a ”Lord of the Rings”, dar fără elfi și hobbiți, aveți dreptate, asta și este.
Dar aici asemănările se opresc, lumea în sine este originală (cu aluzii la Evul Mediu european, cu o doză de Imperiu Roman), iar personajele foarte bine conturate (fiecare cu personalitatea sa, cu slăbiciuni și calități, cu bune și rele); și nu aș vrea să fiu înțeles greșit: dincolo de inspirația din serii mai celebre, cartea este bună, foarte bună, senzațională.
Autorul nu numai că reușește să creeze suspans și dorința de a mai tot citi din ea, dar reușește și ceva mai greu: să facă cititorul să se atașeze de personaje, să se bucure când înving soarta potrivnică și să sufere când mor (da, și în seria aceasta mor personaje principale pozitive). Secretul lui Abercrombie este faptul că ”eroii” cărții numai eroi nu sunt: sunt niște oameni normali, chiar plini de defecte sau regrete din trecut, aflați în circumstanțe extraordinare, care încearcă să supraviețuiască și să îi ajute și pe alții pe parcurs.
Unii dintre ei sunt de-a dreptul antieroi: un inchizitor care torturează și ucide ameni fără milă (dar care luptă pentru adevăr și dreptate și se dovedește a fi un Sherlock Holmes medieval); un barbar vestit pentru cruzimea sa și nenumăratele omoruri comise la furie asupra dușmanilor și aliaților laolaltă; un figurant care se preocupă doar de imaginea sa și de haine și arme de lux, și îi disprețuiește pe toți cei care nu sunt ca el însuși; și așa mai departe.
Ei bine, o să descoperiți cu surprindere, pe parcurs, că acești semi-ticăloși vă ajung simpatici, poate chiar dragi, că vă îngrijorați pentru ei, iar când cartea se termină, așteptați cu nerăbdare să iasă la Nemira următoarea din serie. De ce? Pentru că Abercrombie se dovedește un maestru nu numai la crearea tensiunii și suspansului (și din acestea sunt din belșug) sau a dilemelor morale, dar mai ales este neegalat în a crea personaje complet veridice și credibile, care ajung pentru cititor ca niște prieteni reali: le au pe ale lor, dar ne pasă de ei.
Adauga un comentariu