Paisprezece fărâme din existenţă

Un material de Danciu Sabrina

Julian Barnes m-a iniţiat în lumea lui, nu de mult timp, prin intermediul cărţii “Puls”. Trebuie să recunosc că, la început, eram uşor sceptică în ceea ce priveşte subiectul. Nu mulţi pot aborda teme precum iubirea, familia sau viaţa, în general, şi să transmită, cu adevărat, emoţii puternice.

Fiecare dintre cele paisprezece povestiri cuprinse în carte sunt construite cu un singur scop: de a reda realitatea. Întâlneşti personaje cu probleme, ca de exemplu pierderea vederii sau auzului, le aflii modul de „supravieţuire” şi începi să îţi vezi propria viaţă cu alţi ochi.

Cred că nimeni nu poate rămâne indiferent la tăria de caracter de care dau dovadă acestea. Apare iubirea: a unui fiu luptându-se să-şi salveze părinţii de destine tragice, totodată încercând să-şi menţină căsnicia intactă, a unui cuplu proaspăt format, unde dragostea nu e simţită cu adevărat de ambii parteneri, aceste situatii drenând nu numai imaginaţia.

Ajungi să intrii şi să trăieşti – atât cât durează lectura – într-o lume nu foarte diferită de realitate. Ba chiar poţi spune că nu mai există o realitate, cele două lumi contopindu-se perfect într-un cadru al umanităţii. Fiindcă toate aceste întâmplări nu fac decât să arate fragilitatea omenirii şi dorinţa acesteia de a fi mai puternică în faţa destinului.

Dar “Puls” nu explorează numai latura melancolică şi năpăstuită a laturii umane. Apare şi râsul, în forma lui primordială. Prieteni vechi întâlnindu-se la masă, depănând amintiri. Băutură, şi odată cu ea, revelaţii, teorii existenţiale şi alte râsete, mai pline de viaţă, mai colorate. Aceste dineuri sunt prezentate cu mult umor şi inteligenţă, plasând povestirea printre cele mai bune din carte. Să nu uităm şi de o portretizare a bătrâneţii, prin intermediul a doi bătrâni scriitori, depănând, plini de mândrie, amintirile. Procesul devine o luptă a orgoliilor, lipsind tristeţea sau regretul tipice vârstei, apărând în schimb o înşiruire de evenimente memorabile, care aduc bucurie pe feţele celor doi – o schimbare binevenită, după părerea mea.

Încheind drumul prin lumea lui Barnes, nu pot să nu-mi aduc aminte de perioada în care se punea preţ pe descrierea evenimentelor cotidiene, a oamenilor şi problemelor lor, când puteai să te identifici cu personajele şi chiar să constaţi, plin de uimire, că şi tu ai trecut prin experienţele acestora. Acest „stil”, dacă îl pot numi aşa, este mult mai aproape de cititor, mai cald şi mai deschis.

O lectură plăcută, după părerea mea, una la care m-aş putea întoarce cu plăcere şi un scriitor care, în următoarele sale lucrări, nu cred că va dezamăgi.