Încă de la primele pagini, Dan Simmons plonjează cititorul în alb – acel alb în care expediţia este blocată, acel alb al deznădejdii, şi în cele din urmă acel alb născător de teroare.
Există (cred) două planuri ale romanului.
Primul plan este critica adusă societăţii engleze şi cinismul cu care este descrisă. Înalta educaţie primită de Croazier îl împiedică să întreţină relaţii sexuale cu doamna Carcroft deşi se pare că iniţiativa ei îl lasă nedumerit şi pe veci îndrăgostit; companiile alimentare încearcă să fraudezele licitaţiile organizate pentru aprovizionarea expediţiilor – una chiar reuşeşte şi astfel membrii echipajelor găsesc conserve de carne şi legume alterate; homosexualitatea la bordul vaselor este pedepsită cu moartea; diferenţa între clasele sociale este mai presus de ierarhia profesională, adesea cele două conlucrează ambiguu la bordul navelor. Societatea de pe continent şi/sau microsocietatea creată de un echipaj de navă este pictată în culori vii, contrastante cu albul nemilos de afară, culori care simbolizează fiecare emoţie simţită de o persoană la un moment dat: frică, iubire, laşitate, speranţă, naivitate, ambiţie, resemnare.
Al doilea plan este cel al terorii. Creatura ucide. Creatura este teroarea.
Aici este un roman de atmosferă – uneori ştii ce se va întîmpla în capitolul următor, alteori nu – episodul vînătorii navigatorului este poate puţin forţat de imprejurările banchizei polare şi de temperatura mult sub zero grade, dar finalul a fost neaşteptat. Ceea ce mi-a plăcut a fost relaţia între cala navei -creatura- Cămara Morţilor: parcă şobolanii (fie norvegieni sau nu) erau o extensie a creaturii sau chiar creatura i-a adus în cală în timpul vizitelor. Supranaturalul situaţiei nu este datorat creaturii înzestrate cu calităţi aproape umane (se prea poate ca la acea dată să fi fost descoperite toate speciile de animale de la pol, ipotetic vorbind) ci de imposibilitatea tehnologică şi practică a echipajului de a o vedea în mod lesnicios: atacurile fie aveau loc noaptea, fie viscolul îi acoperea forma, fie albul devenea orbitor şi creatura se camufla perfect în peisaj, fie lovea brusc şi se retrăgea.
Ceea ce e înfricoşător este că ipoteza lui Dan Simmons poate fi adevărată, din moment ce romanul porneşte de la evenimentele care înconjoară expediţia Franklin plecată din Anglia în 1845, avînd ca scop găsirea unei rute maritime nordice între Asia şi Europa.
Aceasta carte descrie limitele omului, dincolo este doar speranţa verii polare şi a apelor limpezi.
P.S. Pentru cei ce au răbdare şi vor să-l cunoască mai bine pe Dan Simmons, vă recomand „Drood”, o incursiune genială în gothic-ul autentic al Angliei secolului 19.
Adauga un comentariu