Evantaiul lui Yasumi

Suhokawa Yasumi este o tanara care pana la varsta de optsprezece ani si-a trait viata in compania unchiului si a mamei sale. Dupa ce au decedat amandoi, descopera ca a ramas singura pe lume si este nevoita sa se indrepte spre Kyoto, cautand sa isi cunoasca tatal si fratii. In plus, isi doreste sa se infatiseze la curtea imparateasca pentru a reabilita numele familiei din partea mamei, in cadrul clanului Fujiwara.

O mare parte din roman ne prezinta peripetiile lui Yasumi pe drumul sau spre Kyoto. Cumva calatoria ei se aseamana cu cea a unui personaj de basm, doar ca cei care ii ies in cale spre a o ajuta sau incurca, nu sunt creaturi fantastice, ci oameni ca toti oamenii, si totusi deosebiti prin educatie, pozitie sau curaj.

Odata ajunsa la Kyoto, Yasumi se vede din nou pusa la incercare. Din descrierea cartii, aflam ca fata nu avea o educatie aleasa, fiind o “micuta barbara”. Insa, din paginile romanului aflam ca “Yasumi cunostea mai bine de cinci sute de caractere chinezesti, stia sa faca ceaiul cu intreg ritualul cuvenit, cunostea arta machiajului, arta decoratiei florale, stia sa manuiasca evantaiul cu o neasemuita pricepere, iar mama ei o invatase cum sa compuna poeme scurte, waka, atat de appreciate la curtea din Kyoto, pe care doamnele le ofereau pe varful evantaiului, doar pentru a se lasa mai bine curtate.” Cu toate acestea, cunostintele sale erau limitate, si in continuare o vedem in postura de eleva silitoare, care infloreste in tot ceea ce isi propune. Si norocul are un rol foarte important in ascensiunea ei rapida, ajungand sa cunoasca adevarate personalitati ale timpurilor prin diverse coincidente fericite.

La un moment dat, in carte, are loc o conversatie intre Yasumi si doamna Murasaki Shikibu, faimoasa autoare a romanului “Povestea lui Genji”. Desi prin acest fragment autoarea prezinta un omagiu acestei opere renumite, mi-a creat impresia ca doamna Godard incearca sa il convinga pe cititor ca “Evantaiul lui Yasumi” este ceva mai mult de o carte aflata sub semnul romantismului:

“—V-ar fi placut sa scrieti cu mai putin…
—Romantism?
Yasumi scutura din cap, facand sa zboare in jurul ei doua-trei suvite lungi.
–Nu, dupa parrerea mea, in povestea printului Genji e prea multa cugetare, prea multe ganduri profunde si prea mult rationament ca s-o puteti numi romantica. Si, cu toate acestea, vorbiti atat de bine despre natura sentimentelor!”

Dar, in ciuda abundentei informatiilor istorice si a urmaririi atente a gandurilor personajelor, acest roman pur si simplu nu s-ar putea incadra in alta categorie. “Evantatiul lui Yasumi” este o lectura usoara, bine documentata din punct de vedere istoric, dar careia ii lipseste o anumita verosimilitate privind regulile sociale ale vremurilor, cel putin in ceea ce priveste interactiunea intre persoanele de sex opus. Ii mai lipseste si o oarecare continuitate in informatiile oferite (de exemplu, la inceput ni se spune ca Yasumi “cunostea arta machiajului”, iar mai tarziu, cand este machiata de Suyari, naratoarea ne spune ca Yasumi nu avea astfel de cunostinte pentru ca mama ei murise cand ea era inca prea tanara pentru a fi initiate in aceasta arta).

Totusi, este o carte foarte interesanta pentru ca poti urmari evolutia stilului autoarei de la primele pagini pana la ultimele. De unde la inceput Yasumi imi parea un personaj minunat captiv intr-o poveste a carei autoare nu prea stia sa isi aleaga cuvintele si incerca sa frapeze prin descrieri usor imature si exclamari inutile, la final am citit paginile cu sufletul la gura. Actiunea in sfarsit rezona si cu frazele autoarei, in armonie deplina. Din acest motiv sunt foarte curioasa sa vad in ce stil este scrisa si urmatoarea carte a lui Jocelyne Godard: “Masako, printesa samurailor”.