Recenzie – Revolta ( Jocurile Foamei #3 – Suzanne Collins ) – Cicatricea finala
In August 22, 2014 in Carti, SF
Descriere:
“Katniss a supravieţuit calvarului Jubileului Pacificării şi, împreună cu familia ei şi Gale, este la adăpost în Districtul 13. Dar, în haosul final al jocurilor, Peeta a căzut prizonier în mâinile Capitoliului, iar preşedintele Snow îi pregăteşte o soartă aparte. În timp ce focul revoltei mistuie întreg Panemul, Katniss este sortită să devină simbol al revoluţiei. Pe măsură ce evenimentele se desfăşoară cu repeziciune, ea realizează însă că a fost mai degrabă un pion mutat pe tablă decât liderul celor asupriţi. Consecinţele devin de negândit pe măsură ce numărul victimelor creşte, iar Katniss trebuie să găsească o soluţie ce pare din ce în ce mai imposibilă.”
Parerea mea:
Incep prin a spune ca seria Jocurile Foamei este de departe favorita mea. Desi nu este una dintre publicatiile noi ale editurii Nemira si desi, din pacate sau nu, vazusem deja primele doua filme, seria si in special ultimul volum, Revolta, mi-au intrat la suflet iremediabil.
” Eu si Peeta ne revenim impreuna. Inca mai sunt momente in care el se ghemuieste in spatele unui scaun si se tine bine pana cand se incheie strafulgerarile amintirilor inoculate de venin. Eu ma trezesc tipand din cosmaruri cu mutanti si copii pierduti. Dar bratele lui sunt aici sa ma linisteasca.” Read the rest of this entry »
Gheață și onoare
In June 27, 2014 in Carti, Fantasy, SF
”Lumina ce se stinge” este romanul de debut al lui George R.R. Martin (din 1977!), și în el găsim deja câteva dintre caracteristicile acum bine-cunoscute, după succesul cu seria ”Cântec de Gheață și Foc”: personaje puternice, cu convingeri ferme, medievalisme, răsturnări spectaculoase de situație, violență, sânge și…amenințarea gheții. Încă o caracteristică generală a autorului, ușurința cu care trece granița între SF și fantasy (pentru cititorii mai tineri, poate este o noutate faptul că Martin este de fapt autor de SF, nu de fantasy, și bine-cunoscut de fanii SF încă din anii 70-80).
În primul rând, chiar aceasta este caracteristica romanului care surprinde prima: este SF? Este fantasy? Aparent science-fiction ca decor (se petrece pe o planeta terraformată, pe care se ajunge cu nave spațiale și pe care există orașe inteligente, AI-uri și tancuri zburătoare, iar în secundar aflăm despre istoria luptei cu extratereștri ostili), povestea este de fapt cât se poate de fantasy: eroul are de salvat prințesa inimii sale din castelul zmeului, și pentru aceasta se luptă cu săbii. Iar principalul reper, ferm pentru toate personajele, pozitive și negative, este pe tot parcursul cărții ONOAREA (și în subsidiar iubirea, dar mai îndoielnică).
Ce-i drept că, tipic pentru Martin, totul e mult mai complicat și surprinzător: zmeul are două capete (metaforic, o să înțelegeți ce vreau să spun, nu vreau să vă stric plăcerea cu spoilere), băieții buni au și părți întunecate și cei răi și elemente eroice, eroul principal e mai complex decât pare (nu neapărat în bine), iar prințesa e dificilă și parcă nu s-ar prea da salvată…. Read the rest of this entry »
Pe viață și pe moarte
”Disfuncția Realității” de Peter Hamilton, prima parte din trilogia ”Zorii Nopții”, a fost cartea care, după mulți ani de citit cu pasiune fantasy epopeic (ca seria ”Cantec de gheata si foc”), m-a readus la prima mea dragoste literară, genul ”hard SF” (space opera).
De ce? Pentru că, precum R.R. Martin, mi-a oferit spiritul de saga, de confruntare pe viață și moarte între bine și rău, de conflict universal, de complexitate uriașă în număr de personaje și de tărâmuri, de lupte pierdute catastrofal și de victorii neașteptate, de eroi și ticăloși, dar toate acestea într-un context SF cât se poate de ”ortodox”: galaxie federală, nave spațiale, arme high-tech, extratereștri, invazii planetare, coloniști dârzi, creaturi exotice, telepatie…tot ce m-aș fi așteptat la SF-urile clasice pe care le citeam în anii 80-90.
Tot parcă direct din SF-ul de odinioară, chiar cel de anii 50, descind personaje tipice genului SF, devenite populare prin filmele de cinema și serialele TV: căpitanul de navă drept și cu spirit de sacrificiu; contrabandistul fermecător și eroic; extratereștrii insecte și extratereștrii prea înțelepți ca să îi înțelegem; amiralul de oțel; mafiotul rău, dar simpatic; durii eroici din trupele de comando; toate aceste genuri de personaje pe care le iubim de decenii sunt prezente, dar într-o lumină nouă, modernizată cu nuanțe și cu evoluții în timp. Read the rest of this entry »
Povestea eternă
Încercam recent să-i recomand unui prieten ”Ilion”, de Dan Simmons, prima carte din ciclul continuat cu ”Olimp”; și când am ajuns la a explica de ce mi se pare senzațional de bună, mi-am dat seama că asta ar fi o sarcină foarte, foarte complicată.
O fi din cauză că este un SF excelent scris, cu Marte colonizat, cu rase create genetic, expediții spațiale, roboți inteligenți și specii diferite de oameni/post-oameni? O fi din cauză că este un fantasy palpitant, cu eroi cu săbii, cu zei și cu monștri malefici care mănâncă oameni? O fi din cauză că este (și) fascinanta Iliadă repovestită în stil modern și cu niște twist-uri greu de prevăzut? Sau poate din cauză că mă simt cult când recunosc referirile din Shakespeare și aluziile la Proust?
De fapt, principala calitate a cărții este exact ceea ce ar părea să fie un defect: este complicată. Nu este o poveste, ci multe, multe povești, unele antice, unele ale lumii noastre tehnologice, altele ale Renașterii sau Evului Mediu, este însăși Povestea eternă, adică fascinația noastră, a oamenilor indiferent de eră, față de lupta eroilor noștri cu dificultățile insurmontabile (zeii de neînțeles, creaturile prea superioare nouă pentru a fi comprehensibile, soarta, degradarea ecologică a planetei, apocalipsa prin boală etc.). Read the rest of this entry »
