Un material de Pontoș Cristian

Este foarte posibil ca din cauza fratelui sau Thomas Mann si a mult celebratului sau Munte Vrajit, fratiorul sau mai mare, Heinrich Mann a stat intr-un con de penumbra, din cartile sale fiind cunoscut „Ingerul Albastru”, si acesta intr-un cerc foarte restrans din nefericire. De asemenea, din cate am aflat, este si singura carte ecranizata a autorului, in 1930 productia numindu-se „The Blue Angel-Der Blaue Engel”, film ce a dat o actrita nemuritoare a cinematrografiei: Marlene Dietrich.

Romanul are o nuanta de satira, o doza concentrata as putea spune, indreptata spre societatea burgheza germana intruchipata in figura personajului profesor Raat – desi elevii sai il numesc cu porecla de Unrat – un profesor in a carui clasa, democratia este o fantezie indrazneata, tiranic si draconic cu elevii sai, elevi care sunt la momentul de a invata si alte materii pe langa cele aflate in programa scolara.

Asa cum am spus si in titlul recenziei, triste vor fi si intamplarile profesorului la examenul amorului, vinovatul responsabil o cantareata cu un numar artistic in localul de noapte, Ingerul Albastru, loc frecventat si de elevii profesorului. Dragostea lui fata de Rose Frohlich il va arunca in prapastie fara o parasuta ce sa ii salveze viata cunoscuta de el. Existenta sa respecta anumite reguli impuse ale societatii si ale propiei fiinte, fiind ordonata si precisa ca un ceas atomic, asta pana ce in cursa intra femeia, de aici scena va fi imprecisa, haotica si viata se umple din nou in profesor asemeni unui rau ce a secat de ani, doar datorita norilor grei de apa ce fac desfasurari de trupe pe conturul orizontului oferind o speranta.

Dupa ce citesti si ai intors si ultima pagina a cartii, un sentiment gri pluteste deasupra ta, deplangi traseul profesorului Raat sau te bucura ca un om tiranic a decazut sfarsind cu un mesaj moralizator, daca va veti afla in ultima categorie pentru voi societatea predomina si nu voi ca indivizi, numele e incoluit de numar si totul devine statistica, un desert. Ma intreb in timp ce scriu aceasta recenzie daca Heinrich Mann a plans sau a ras la sfarsitul cartii sale, ma intreb daca el ii spune profesorului Raat sau Unrat. In timp ce muti numarul de pagini din dreapta spre stanga, lectura e una facila si amuzanta desi in adanc simti o tristete in legatura cu romanul, asa cum o comedie este o drama inversata sau o drama este o comedie rasucita cu un scop: sa impresioneze si sa te atasezi de ea.

Regret ca nu am gasit si alte carti inca ale lui Heinrich Mann, dar poate pe viitor colectia Babel al editurii va mai primi un membru nou in familie, ar fi deosebit acest aspect, oricum eu astept, si nu astept de unul singur, optimismul e legat cu catuse de mine. Va recomad daca cartea v-a impresionat sa urmariti si filmul sau daca sunteti unul din cei care va produca o mare placere sa urmariti un film vechi ai scolii germane de film. Oricum, pofta mare la lectura si apoi la vizionare.

Volum după volum am urmărit cu sufletul la gură aventurile scandaloase prin care trec năbădăioșii adolescenți din Upper East Side, cartierul șic din New York. Am râs, am bârfit cu și despre ei, ce să mai, am petrecut clipe foarte plăcute, care ne-au făcut să-i îndrăgim, să-i invidiem puțin, uneori, sau pur și simplu să fim curioși ce se mai întâmplă în viața lor.

Dar ceea ce n-am aflat, încă, este cum a început totul: cum au început să se iubească – și să se urască – între ei și de ce relațiile lor au fost atât de tumultuoase. Iată că, odată cu ”Un trio infernal”, editura Nemira ne satisface și această curiozitate:

La început au fost trei adolescenți nemaipomeniți și inseparabili în prietenia lor, ”trei mușchetari pur și simplu fabuloși”: Serena van der Woodsen, Blair Waldorf şi Nate Archibald. Nate era invidiat de toți colegii săi de școală pentru prietenia cu cele două frumoase fete, în timp ce acestea erau considerate zeițe de către fetele cu care erau colegi, datorită privilegiului de a ieși cu un tip atât de superb ca Nate. Desigur, amândouă fetele erau îndrăgostite nebunește de ochii verzi ai lui Nate, deși niciuna nu îndrăznea să-și facă simpatia publică.

După cum era și de așteptat, tensiunea din jurul răspunsului la întrebarea Cine va fi norocoasa care va reuși să cucerească băiatul? va crește exponențial, de la pagină la pagină.

Romanul ne mai dă ocazia să îi vedem și pe Dan și Jenny Humphrey care, fără o mamă să le poarte de grijă, sunt nevoiți să se bazeze unul pe celălalt și, desigur, pe obsesia lor comună pentru Serena van der Woodsen. În cazul lui Jenny, interesul se traduce prin invidie pentru numărul cupei la sutienul Serenei, decât în preocupare pentru personalitatea acesteia. Fiind cea mai slab dezvoltată dintre colegele ei de clasă, Jenny apelează, în disperare de cauză, la o soluție disponibilă pe Internet, dar care, în cele din urmă, o va face mult mai receptivă la zicala ”Ai grijă ce-ți dorești!”.

Vanessa Abrams, cu părul ei negru și lung, are suficient potențial pentru a fi considerată frumoasă, preocuparea ei pentru a obține această calificare publică vizându-l, în special, pe Dan Humphrey. Din păcate, el vede în ea mai degrabă o prietenă, decât o iubită. Însă, după cum spuneam, Vanessa e o fată dispusă să-și exploateze potențialul la maxim.

Acum să nu credeți că, atâta timp cât personajele sunt mai mici ca vârstă, intrigile pe care le croiesc, fiecare după propriile puteri, ar fi cumva inferioare celor de mai târziu. Nicidecum, poveștile sunt la fel de amuzante, spumoase și ”intrigante” ca și în celelalte volume ale seriei, recomandând acest volum ca pe un must-read pentru oricine se declară fan al romanelor ”Gossip Girl” (de ce nu, și al serialului TV inspirat de această serie), sau orice cititor pasionat de romane cu și despre adolescenți.

“Trei sunt deja morţi, eu sunt Numărul Patru“, este un început care te face să-ţi curgă apa-n gură, dacă devorezi lectura sci-fi. Această „fantezie” îţi oferă şi câteva scurte momente horror care te fac să-ţi încordezi muşchii de la picioare. Bine, nu ajungi să faci cârcei, aşa cum am păţit în copilărie urmărind Jack spintecătorul, dar să nu uităm că un film este la fel de „gustos” precum o gumă de mestecat second-hand. Iar ca un bonus, filmul face să semene foarte mult cu The Twilight, ceea ce îi dă un gust de parodie.

Ştiind cât de antrenantă este cartea, am vrut să văd neaparat şi filmul! Chiar zilele trecute am auzit de apariţia lui. Aşadar, vă sugerez ca înainte de toate, să citiți cartea, pentru a experimenta o savoare cât mai intensă. Continuați apoi cu orice altă carte sau cu vizionarea unui cu totul alt film…

Ecranizarea este placută dacă îţi plac bătăile de joc, ştiind deja din roman anumite momente, distorsionate fără pic de bun simţ artistic, caracteristic Hollywood-ului. Idem şi faţă de lucrările Dune (Frank Herbert) sau Profeţiile de la Celestine (James Redfield) şi cu siguranţă a multor altora.

Revenind la literatură, personal nu m-am putut abţine până nu am dat gata, aproape imediat, cele 570 de pagini pentru că nu pot să nu citesc atunci când primesc cărţi noi – cu împrumut, pentru două zile – moneda de schimb fiind Războiul uriaşilor de Stephen Donaldson.

O certitudine este faptul că autorul încearcă să dea o aliură de dragoste, însă de departe se observă cât sunt de importante alte evenimente decât dulcegăriile. Este o evadare în SF, punct.

Încercând sa nu fur din plăcerea lecturii, foarte pe scurt rezumând, povestea este despre o mână de refugiaţi de pe o altă planetă, Lorien. Aceşti extratereştrii călătoresc foarte mult dintr-un colţ în altul al lumii pentru a nu fi descoperiţi şi ucişi de o altă rasă. Aceştia din urmă, mogadorienii, nu numai că invadau, dar şi exterminau celelalte specii, printre care au ales şi planeta noastră drept ţintă a expansiunii lor.

Lectură plăcută şi orizonturi cât mai deschise.

]]> http://nemirabooks.ro/eu-sunt-numarul-patru-pittacus-lore/feed 0 http://nemirabooks.ro/jocurile-foamei-arena-unui-viitor http://nemirabooks.ro/jocurile-foamei-arena-unui-viitor#comments Mon, 21 Nov 2011 14:49:28 +0000 andreea http://nemirabooks.ro/?p=3043 Un material de Pontos Cristian

Oare mai sunt carti scrise in prezent pentru indepartatul viitor, care vor fi emblematice prin ideile prinse de pagini si de care sa iti aduci aminte cu usurinta cand nepotii tai vor avea parte de aceleasi trairi ca tine? Mai sunt carti ce iti expedieaza speranta, fara sa transforme textul intr-un basm prafuit de veacuri si uitat de timp?

Sunt rare acele scrieri in care personajele sunt stegarii perfecti al unor idei ce nu se descompun in nicio epoca, continuand sa uimeasca timpul si generatiile aduse de el, printr-o “cheie” pe care literatura sper sa nu o piarda niciodata. Un volum simplu ca limbaj si ca actiune, dar cu adancimi de necuprins ce te face sa le explorezi si sa ramai uimit de zeci de ori datorita autoarei Suzanne Collins si a ceea ce a reusit ea in acest prim volum al trilogiei “Jocurile Foamei”, apreciata atat de critici cat si de cititori.

In carte gasim o lume devastata care a mers mai departe, dupa un zar aruncat de mana stanga a sortii, in care fragila libertate a oamenilor s-a evaporat. Panem, o natiune situata pe vechea America de Nord, impartita in 12 districte si condusa de Capitoliu, a pus la cale o competitie sangeroasa pentru a mentine autoritatea sufocanta peste cetatenii sai. E vorba despre aducerea de tributuri din fiecare district, o fata si un baiat din fiecare, iardin competitia la care iau parte 24 de tributuri, doar unul singur poate supravietui, devenind castigatorul unei noi editii a Jocurilor. Ah, am uitat sa mentionez ceva, un detaliu si mai grotesc: toata competitia este transmisa de televiziune pentru telespectatori, pentru ca ei sa poata vedea suprematia Capitoliului, in timp ce niste copii se ucid intre ei, an de an.

Katniss Everdeen va fi tributul feminin al Districtului 12, cel mai sarac dintre toate, numai ca ea se ofera voluntar dintr-o cauza foarte simpla si nobila, dupa cum veti vedea, alaturi de Peeta Mellark, tributul masculin. In Jocurile Foamei regulile sunt simple, concentrate pe rezultatul dorit de Capitoliu: 23 de morti si un tribut castigator, ce demonstreaza o societate a supunerii totale, a foamei si a deznadejdii. Atmosfera seamana cu cea din cartea “1984″ a lui George Orvell, pe care autoarea a integrat-o perfect ca rezultat al viitorului, reusind sa creeze o lume ce i se alatura celebrului roman “1984″, dar si cartii lui Cormac McCarthy, “Drumul”. Chiar daca competitia de acest fel deja are o lunga traditie in districte, o dragoste neasteptata dintre Peeta si Katniss va fascina intreg Panemul!

Intr-adevar, dupa o asemenea lectura te bucuri ca mai sunt inca doua carti de citit; ar fi un pacat real daca universul imaginat si prins intre coperti nu ar duce o politica expansionista si sa fie descris mai in detaliu. Ca un sfat, daca puneti mana pe aceste jocuri fiti pregatit sa mai jucati de doua ori: “Sfidarea” si “Revolta”.

A  început promiţător, m-a fermecat cu copilul cu ceas drept inimă, coloana vertebrală sonoră, tăbliile cu rotile, ouale umplute cu amintiri si borcanele cu lacrimi. Părea a fi o lecţie de viaţă, o călatorie pe paşii lui Dorothy (“Vrajitorul din Oz”), ai alchimistului lui Coelho, ai lui Oliver Twist şi David Copperfield, ai pinguinului Apolodor etc, dar a sfârşit prin a fi o lecţie despre moarte, moartea inimii, a speranţei, a spiritului înaintea trupului.

Eram sigură că voi fi martora unei căutări de sine de-a lungul unui plai mioritic, într-o poveste atat de mesteşugit narată, în schimb m-am izbit cu capul de peretele cinismului şi de realitatea unui pesimist. M-a dezamăgit şi mai tare când, în final, aflăm că ceasul este un remediu pentru o boală închipuită, exact ca în “Veronica se hotărăşte să moară” (doar că aici idea otravii mi s-a parut absolut originală). Ar fi avut mai mult sens daca Jack afla asta cănd viaţa lui ar fi fost împlinită, nu când s-a sfârşit.

O zi adevarată de iarnă, mai ceva decât cea a lui Alecsandri, ambele încălzite de răsuflare de copii. Pe cât de alb, îngheţat, rece era totul, pe atât de roşu aprins, fierbinte, vibrant se transformă, din cauza unui mic sufleţel. “Lumina lunii învaluie străzile din inima oraşului într-o crustă aurie ca de zahăr, din care îmi vine să ronţăi.” Antiteză perfect conturată, pornind de la protejata viaţă intrauterina şi sfârşind într-o întindere de nemişcare şi incertitudine. O inimioară atât de sinceră, dezinteresată şi jucăuşă, un omuleţ fragil care crede că cloputul din turnul din oraş este tatăl lui…

În timp ce citesc, parcă se desfăşoară în faţa mea scene din “Look who’s talking”, unde micuţul Mikey, cu umor şi înţelepciune nativă, analizează lumea înconjurătoare şi pe cei ce o populează. Presimt natura universală şi atemporală a poveştii, întâmplările petrecându-se atât atunci cât şi acum. În decorul anilor dinainte de 1900, zburdă conştiinţa unui personaj/scriitor contemporan.

Scena de “îndrăgosteală” a micului Jack m-a fascinat, m-a topit.
“Labirintul întortocheat al străzilor mă ispiteşte ca braţele unei iubite.”
“Are ochii mari de tot, poţi sta ore în şir să te uiţi înăuntrul lor.”
“Pe negândite, mă las cuprins de dragoste. Pe gândite, la fel. Înăuntrul ceasornicului meu, este ziua cea mai călduroasă din lume.”

Pe de o parte, Madeleine, figura maternă, vrea să protejeze inima copilului, îl previne asupra iubirii care distruge ritmul vieţii şi asupra mâniei care însoţeşte dezamagirea unei iubiri neîmpărtaşite. Pe de altă parte, Melies, figura paternă, îl indeamnă să fie imprudent, să rişte totul pentru a avea parte de dragoste, pentru a trăi cu adevărat, a darui pentru a fi fericit, a dansa pe propria muzică, a fi el însuşi. Deşi a avut parte de tipica mamă ocrotitoare, de tatăl civilizator şi prieteni binevoitori (“Tu eşti încă mic, n-ai amintiri, dar într-o bună zi o să-ţi deschizi traista şi o să găseşti un crampei de copilărie. Şi atunci o să ţi se umple inima de bucurie.”), Jack sfârşeşte visul, transformându-l în coşmar. “Cine sunt eu? Un fals al propriei mele finiţe?” , un om al cavernelor.

“Cu doar câteva ore înainte îmi socoteam inima o corabie în stare să spintece un ocean de dispreţ.”
“În doar cinci minute, Joe mi-a setat ceasul la ora realităţii, transformand corabia mea îndrăzneaţă într-o biată plută în derivă.”

Am filtrat totul prin prisma lucrurilor pe care le caut eu în viaţă şi sper să le găsesc. Nu le-am găsit însă în această carte care mi-a promis multe la început, dar mi-a furat totul la sfârşit. Lăsând la o parte sentimentele mele subiective şi ne mai luând-o personal, cartea ar face un excelent scenariu de film, excelând printr-un final imprevizibil.

Un material de A.T.

”Professor Unrat oder Das Ende eines Tyrannen”, publicat de editura Nemira sub titlul de ”Îngerul albastru”, este un roman scris (în anul 1905) de scriitorul german Heinrich Mann, fratele câștigătorul premiului Nobel pentru Literatură pentru anul 1929, Thomas Mann (cu romanul ”Casa Buddenbrook”).

Dacă fratele său mai mic a fost influențat de romancierii ruși ai secolului al 19-lea (în special Lev Tolstoi) reușind să atragă atenția întregii lumi asupra literaturii germane prin scrierile sale, francofilul Heinrich Mann nu a atins niciodată faima acestuia, fiind catalogat mai degrabă drept autorul unor volume de critică socială, cu vederi de stânga.

Nici în romanul de față, care face parte din scrierile sale de început, Heinrich Mann nu face rabat de la satirizarea societății burgheze germane din acele timpuri; până la urmă, scrierile sale acide îl vor face să cadă în dizgrația regimului fascist, romanele fiindu-i puse la index, iar autorul însuși nevoit să se refugieze în Statele Unite, California, unde va și trece în neființă, sărac și necunoscut.

Povestea din ”Îngerul Albastru” îl are în prim plan pe directorul misogin și tiranic al unei școli de provincie (profesorul Raat), care este atât de nepopular printre elevii săi, încât a fost poreclit Unrat (în românește ”Scârnăvie”).

Spre nenorocul său, acesta se îndrăgostește până peste cap de o cântăreață exotică și controversată – frumoasa Rose Frohlich, care își execută programul artistic într-un local de noapte, cu numele de “Îngerul albastru”.

Această relație va avea un efect devastator asupra unui burghez atât de bine ancorat în conveniențele sociale, deoarece iubita sa este o femeie deosebită, cu gusturi fine și rafinate, greu de mulțumit din resursele financiare ale unui slujbaș de condiție medie. De aceea, pentru a ține pasul cu nevoile extravagante ale iubitei sale, profesorul Raat ajunge, pe nesimțite, înglobat în datorii și, într-un final, chiar la închisoare pentru imposibilitatea achitării acestora…

Nu este nicio îndoială că ”Îngerul albastru” este o poveste clasică despre decăderea morală, socială și chiar fizică a unui burghez de provincie, poate nu atât de incitantă pentru unii cititori din zilele noastre, ceea ce ar fi și normal, doar au trecut mai bine de o sută de ani de la prima sa publicare, însă acum, după ce am lecturat-o, pot să vă spun că are un ceva inefabil, imposibil de găsit în volumele autorilor contemporani cu noi.

De altfel, povestea iubirii nefericite a profesorului Raat a atras atenția constantă a cinematografiei, romanul lui Heinrich Mann bucurându-se de numeroase ecranizări, cea mai cunoscută dintre ele fiind producția ”The Blue Angel/Der Blaue Engel” din anul 1930, film ce a transformat-o în star internațional pe actrița Marlene Dietrich, în rolul cântăreței Lola Lola (personificare a iubitei profesorului).

]]> http://nemirabooks.ro/heinrich-mann-ingerul-albastru/feed 0 http://nemirabooks.ro/jocurile-foamei-o-lectura-perfecta http://nemirabooks.ro/jocurile-foamei-o-lectura-perfecta#comments Wed, 26 Oct 2011 08:49:30 +0000 Cioara Andrei http://www.nemirabooks.ro/?p=1924 Un material de Cioara Andrei

“-Un baiat frumos ca tine. Trebuie sa fie o fata frumoasa. Haide, cum o cheama? insista Caesar.
-Ei, exista o fata. Sunt nebun dupa ea de cand ma stiu.
-Pai uite cum faci. Castigi si te intorci acasa (la ea)! spune incurajator Caesar.
-Victoria nu o sa fie de folos in cazul meu, zicea Peeta.
-De ce nu? intreaba Caesar.
-Pentru ca… pentru ca… ea a venit aici, cu mine.”

Din acest punct carte devine cu adevarat interesanta.

Ei bine, “Jocurile foamei” incepe cu prezentarea unei zile obisnuite (vanat, alergat prin padure) din viata eroinei noastre: Katniss. Daca pentru noi e ceva ciudat, pentru Catnip, asa cum o poreclea Gale, vanatoarea era un mod obisnuit de a pregati masa pentru mama si sora ei, Prim. Gale ne este prezentat drept prietenul ei de o viata, cu care se intelege foarte bine. Cei doi prind iepuri si alte animale si in shimbul lor primesc bani de la primarul si brutarul orasului. Pana aici totul este bine, dar am uitat sa aminesc faptul ca Katniss si familia ei locuiau intr-o zona care, candva a fost continentul America de Nord. Acum este o zona impartita in 12 Districte, iar capitala acestora, Capitoliul, era considerata zona de maxim interes a regiunii.

Pentru a arata cat te puternic este Capitoliul, in fiecare an se organizau asa numitele Jocuri ale foamei sau, mai precis, un joc sangeros in care 24 de copii erau inchisi intr-o arena si lasati sa se omoare intre ei pana ramane un singur supravietuitor. Pregatirile pentru acest joc sunt infaptuite cu mare fast de catre autoritatile din fiecare disctrict, existand o urna cu toti copiii din cele 12 regiuni, extragandu-se cate o fata si un baiat. Normal, fiecare era trecut o singura data, dar din cauza saraciei, copiii erau obligati sa se inscie de mai multe ori pentru a primi ceva mancare. Katniss era inscrisa de mult prea multe ori, in timp ce sora ei, Prim, pe care isi dorea sa o protejeze cu orice pret, avea un singur bilet. In ciuda acestui fapt, din Districtul 12 au fost alesi Prim si Peeta, fiul brutarului. Katniss s-a oferit voluntara sa intre ea in joc si asa au ajuns sa se cunoasca mai bine cei doi: Katniss si Peeta.

Dupa mai multe pregatiri, interviuri, ceremonii, cei doi intra in joc sub o aripa protectoare: cea de indragostiti. Desi, la inceput era doar o strategie de joc, acestia incet-incet isi recunosc sentimentele unul fata de celalalt. Dupa inceperea jocului, Katniss a adoptat drept tactica fugitul si s-a ascuns de tributurile profesioniste, adica acele tributuri care sunt antrenate an de an pentru acest joc; in timp ce Peeta s-a aliat cu ele. Totusi, eroina noastra se aliaza cu o fata firava din Districtul 11 pe nume Rue. Aceste doua reusesc sa ii pacaleasca pe profesionistii si punandu-i in dificultate. Insa Rue are parte de un destin tragic in arena… Iar acest moment, dupa parerea mea este un alt punct culminant. Cred ca toata lumea care a citit cartea a plans in clipele in care Katniss a invelit-o in flori si i-a cantat pana a inchis ochii. Chiar daca a fost puternica si nu a plans, am plans noi toti si pentru Catnip.

Desi doar unul poate castiga in arena, datorita succesului pe care cei doi indragostiti l-au obtinut, se anunta ca pot sa castige doua persoane daca sunt din acelasi district. Dupa moartea mai marii parti din tributuri, Peeta se aliaza cu Katniss impotriva dusmanului lor: Cato. Cei doi se pornesc in cautarea lor, dar Creatorii-de-joc, cei care controleaza tot ce se intampla in arena, introduc in competitie o haita de mutanti meniti sa ii omoare pe toti. In cele din urma Cato este omorat cu o sageata aruncata de Katniss, iar cei doi asteptau sa fie numiti castigatori, dar nu a fost asa ci s-a anuntat ca regula noua a fost revocata si ca doar unul poate sa castige in final. Dand dovada de iubire adevarata, cei doi vor sa inghita fructe otravitoare dar sunt opriti la timp si declarati castigatori.

Peeta si Katniss se intorc in Capitoliu unde au loc alte interviuri, o ceremonie de premiere si apoi se intorc acasa la familiile lor cu gandul ca se vor desparti.

Aceasta carte merita citit de orice, indiferent de varsta. Poate fi luata ca o lectie de viata, invatandu-ne ca dragostea este foarte importanta si cu ea poti supravietui intr-o jungla, care pentru noi poate fi considerata viata cotidiana. Continuarea se anunta chiar mai interesanta caci acum cei doi indragostiti trebuie sa treaca peste o serie mare de obstacole puse la cale de catre Capitoliu.

]]> http://nemirabooks.ro/jocurile-foamei-o-lectura-perfecta/feed 1 http://nemirabooks.ro/iubire-vinovata-sau-viata-bate-teatrul http://nemirabooks.ro/iubire-vinovata-sau-viata-bate-teatrul#comments Thu, 20 Oct 2011 12:56:45 +0000 N.S. http://www.nemirabooks.ro/?p=2893 Un material de N.S.

Romanul “My wife’s affair”, publicat de Nemira sub titlul ”Iubire vinovată”, ne aduce în prim-plan povestea actriței Georgie Connolly, o nevastă fericită și adorată de soț și mama împlinită a trei copii, pe care-i iubește la nebunie și care-i sunt foarte apropiați.

Georgie pare să aibă tot ce-și poate dori o femeie, mai ales după ce părăsește o viață comună în suburbii, pentru a se muta, împreună cu întreaga familie, la Londra. În plus, obține și un rol la care nici nu îndrăznea să viseze – acela al Dorei Jordan, o actriță foarte talentată din secolul 18 și o femeie fascinantă, care va reuși să-i cucerească inima, chiar dacă în afara căsătoriei, ducelui de Clarence, cel care avea să devină regele William IV al Angliei.

În timpul repetițiilor, eroina noastră, Georgie, începe să se identifice din ce în ce mai mult cu personajul său (din nou, o figură istorică reală), până ajunge în punctul în care să retrăiască drama vieții acesteia: imposibilitatea de a împăca viața sa alături de familia pe care o adoră (Dorothea Jordan avusese, spre deosebire de Georgie, nici mai mult nici mai puțin de 13 copii) cu munca sa, și cu toate ”pericolele” implicate de aceasta.

Prin pericole, mă refer la Piers Brighstone, dramaturgul piesei despre viața Dorei Jordan în care joacă Georgie (piesă pe care Nancy Woodruff a scris-o special pentru romanul său, după o documentare intensivă în secțiunea de manuscrise rare la British Library) și bărbatul pentru care aceasta îi va înșela încrederea soțului său, intrând într-o relație extraconjugală, oarbă și pasională, până la autodistrugere.

Aventura lui Georgie ne este povestită de nimeni altul decât soțul său, Peter Connolly, un scriitor ratat, reprofilat în businessman, care înainte de toate își iubește și înțelege soția, mai mult decât ea însăși. În pofida dragostei evidente pe care acesta i-o poartă soției, și care nu poate fi negată nici de cel mai sceptic cititor, infidelitatea soției îi lasă lui Peter în inimă răni care nu pot fi vindecate chiar atât de ușor.

Nu-mi rămâne decât să vă invit să urmăriți unde va duce drumul infidelității pe care pornește pasionala Georgie, o actriță care, după părerea mea, înainte de toate, face imensa greșeală de a-și trata viața ca pe o piesă de teatru, în care poate juca orice rol are chef. O piesă din care poate ieși în orice moment, fără să fie nevoită să dea socoteală pentru propriile fapte și modul în care acestea i-au afectat pe cei din jurul său.

A, să nu uit, povestea lui Georgie este o operă de pură ficțiune, autoarea romanului – Nancy Woodruff, susținând, pe blogul personal, că povestea din romanul său nu a fost inspirată, în nici un caz, din viața sa reală. Nu, ea trăiește o viață de familie fericită și împlinită, în Brooklyn, alături de fii, fiica și un soț pe care-l cunoaște încă din adolescență.

În ”Eu sunt numărul Patru”, Pământul joacă rolul de câmp de luptă între două civilizații extraterestre, respectiv mogadorienii și lorienii, ambele superioare celei omenești.

Băieții răi – mogadorienii – o civilizație războinică, ce și-a secătuit de resurse propria planetă, au devastat deja planeta lorienilor și acum au pus ochii pe planeta noastră. Singurii care li se pot opune sunt nouă copii lorieni, trimiși de părinții lor pe Terra, pentru a crește și a avea timp să-și antreneze puterile speciale, cu ajutorul cărora îi pot învinge pe megadorieni.

Băieții buni – lorienii – au avut o planetă pe care au îngrijit-o cum se cuvine iar ea, drept răsplată, i-a înzestrat cu puteri deosebite – unul putea controla vârsta biologică, altul se putea face invizibil, unii puteau vorbi cu animalele etc. De asemenea, lorienii știu să facă anumite vrăji, imposibil de spart, ca cea pusă pe cei nouă copii trimiși pe Pământ, care nu le permite mogadorienilor să-i ucidă decât într-o anumită ordine.

Din cauza asta, cei nouă refugiați, împreună cu protectorii lor (cepani le zice) s-au și împrăștiat în cele patru zări și nu țin, sub nicio formă, legătura unul cu altul.

Pittacus Lore (este vorba de fapt de două persoane care au scris împreună acest roman – James Frey si Jobie Hughes) ne invită să urmărim aventura copilului lorian cu numărul Patru – John Smith. El are deja trei cicatrici (însemnând că primii trei conaționali i-au fost uciși, iar el este următorul pe lista mogadorienilor), ajunge într-un orășel din Ohio, Paradise, se îndrăgostește de cea mai frumoasă fată din liceu (Sarah), se împrietenește cu un băiat pasionat de SF (Sam) și, colac peste pupăză, încep să i se manifeste puterile neobișnuite.

După cum vă imaginați, mogadorieii îi suflă în ceafă, în timp ce tânărul încearcă să-și controleze puterile, să cucerească fata și să afle cât mai multe despre planeta sa de baștină și moștenirea primită de la strămoșii săi.

Este genul de carte cu o acțiune care te prinde și nu te mai lasă, până la ultima pagină, chiar și după! Ceea ce e foarte bine, căci autorii au planificat să mai scrie încă vreo șase volume (Nemira a publicat deja versiunea românească a volumului cu nr. 2 – ”Puterea celor Șase”). Lectura în sine nu este deloc dificilă, dimpotrivă, mi s-a părut oarecum facilă, mulată perfect pe caracteristicile publicului țintă al unui astfel de volum, respectiv young-adults.

Dar asta nu înseamnă că nu poate fi o lectură agreabilă, dacă nu chiar foarte plăcută chiar și pentru cititori mai în vârstă, dar care pot gusta o poveste modernă, captivantă, despre lupta dintre bine și rău, despre evoluția unor copii spre maturitate, despre puterea speranței, despre prietenie și multe dintre lucrurile, întâmplările, sentimentele care ne fac să fim oameni mai buni.

Prima oară am citit cartea acum 2 ani și mi s-a părut diferită, cu multe idei interesante și pline de potențial, fiecare putând fi tratată într-un roman separat. Acum, am terminat-o de citit a doua oară și cu întâmplările proaspăt întipărite în memorie, încerc să-mi alcătuiesc o opinie solidă despre carte. Un lucru în favoarea ei. Cartea e frumoasă, în format de 130×200 mm și cu o ilustrație a copertei unică.

Desigur, când încep o recenzie cu aspectul cărții nu e de bine. Dar cartea a fost un cadou și o tratez ca atare. Și, după ce am citit-o a doua oară, cred că e un cadou excelent, probabil mai mult pentru fete decât pentru băieți, cărora le place o lectură ușoară și nu-i deranjează trimiterile la operele lui Shakespeare și Keats sau alții.

Încă un lucru. Cartea e scrisă frumos, atât de frumos încât autoarea pare că a încercat să scrie poezie amestecată cu suspans superficial și teorii ale conspirației, o poezie în 500 de pagini care deși pare frumoasă, nu se citește prea ușor.

Apoi, ideile prezentate sunt interesante dacă nu ar fi atât de amestecate. Avem teorii ale apocalipsei cu fanatism religios, manuscrise ascunse, versuri clasice, ezoterism, știință antică și memorie celulară. Cum se împacă toate astea într-un roman? Nu prea bine.

Autoarea pare că încearcă prea mult. Avem parte de explicații istorice întregi din partea unor avocați și medici iar după fiecare linie de dialog, autoarea ne explică ce a vrut să zică, cum s-a simțit personajul, ce gândea de fapt. Trec cu vederea acest lucru 50 de pagini dar pe urmă chiar mă plictisește. Pot și eu să gândesc.

Ce să spun despre personaje? Nu sunt credibile, nu evoluează dar totuși au un farmec aparte ca într-un film de duzină cu actori celebri (frumoși și cam prea perfecți)

Avem și o poveste de dragoste care se înfiripează lent dar aflăm că soarta a orânduit astfel iar în final, poți să simți că ceva lipsește. Eu încă nu mi-am dat seama ce. Poate tipul personajelor, el- tip sobru, misterios, calculat cu momente de romantism ascuns, ea-vulnerabilă, slăbită după operație, dar puternică, în timp ce nu poate trăi fără el. Clasic, clișeu, petru unii frumos.

Rămân la părerea mea. Cartea e frumoasă în calitate de cadou, în special că începutul te prinde și apoi apare o întorsătură de situație care în loc să continue povestea în același mod o blochează și încep să se amestece toate acele idei de mai sus. Să nu uit, Labirintul Rozelor este un debut, așa că poate așteptările mele au fost cam mari.

]]> http://nemirabooks.ro/labirintul-rozelor-un-cadou-frumos/feed 1