In acest mod, aceasta carte despre Manastirea Arnota mi-a furnizat detalii deosebite din istoria romanilor si despre stilul in arta, ce a conferit un adevarat complement in arta religioasa. Acest volum, Sfanta Manastire Arnota-istorie si spiritualitate, bifeaza la capitolul realizarii unui scurt istoric si la arhitectura, podoabe si remarcabila pictura, reprezentand registrul artistic.

Manastirea este ortodoxa, situata in judetul Valcea, comuna Costesti, poarta hramul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavril si este socotita una din cele mai mari si reprezentative manastiri din Romania. Ctitorul ei este Matei Voda, a fost ridicata in intervalul 1633-1636 si le va servi drept mormant atat ctitorului, cat si Domnitorul Matei Basarab.

Un rol important l-a avut si Constantin Brancoveanu, care, cu ajutorul donatiilor sale, a infrumusetat acest lacas de cult. In carte gasim toate acele detalii ce inconjoara o creatie arhitecturala cu termenii de specialitate, pornind de la descrieri usor de inteles, mai ales pentru ca sunt sustinute si exemplificate prin frumoase ilustratii si fotografii ce ne arata frumusetea unui stil propiu al artei romanesti si al stilului bizantin. Gasim scene cu teme mistice traditionale: Mielul lui Dumnezeu, Impartasirea Apostolilor, Maica Domnului, Platitera, Invierea, Cina cea de Taina, dar si deosebita Rugaciune din gradina Ghetsimani, toate pictate intr-un mod deosebit de placut, caracteristic picturii din secolul al XVII-lea: expresivitatea chipurilor sobre si concentrate, conturarea siluetelor prin cateva tuse de culoare, medalioane din motive florale ce te fac sa realizezi ca esti intr-un loc sacru care prin miracol se gaseste in fata ta, in mainile tale si prins intre coperti.

Este un tezaur, atat datorita continutului, cat si prezentarii intr-un format accesibil si usor, o veritabila monografie a unei comori arhitecurale ce isi asteapta meritul de a fi recunoscuta, deoarece este un pacat sa nu te bucuri de frumusetea si valoarea ei.

]]> http://nemirabooks.ro/sfanta-manastire-arnota-un-tezaur-romanesc/feed 0 http://nemirabooks.ro/aristotel-la-muntele-saint-michel-2 http://nemirabooks.ro/aristotel-la-muntele-saint-michel-2#comments Thu, 17 Nov 2011 14:37:17 +0000 VyckRo http://nemirabooks.ro/?p=3007

Un material de VyckRo

“Aristotel la Muntele Saint-Michel – Rădăcinile greceşti ale Europei creştine” este poate una dintre cele mai importante publicaţii ale acestui început de secol 21. Cartea istoricului medievist francez Sylvain Gouguenheim vine să clarifice un mit care risca să devină un adevărat snobism al intelectualităţii occidentale. Volumul său are potenţialul să devină o carte de referinţă pentru cei îndrăgostiţi de istoria şi cultura Europei.

Cu siguranţă că această carte va genera o adevărata reevaluare a modului în care suntem obişnuiţi să percepem influenţa antichităţii asupra cotidianului, mai ales „rădăcinile greceşti ale Europei”. Mai mult ca sigur va avea, pe măsură ce va fi tradusă în mai multe limbi, acelaşi impact pe care l-au avut la vreme lor cărțile lui Jean Gimpel „Revoluţia Industrială în Evul mediu” şi „Constructorii Goticului” pentru o opinie publică care încă mai credea în acele „Dark Ages” în care creştinismul ar fi aruncat Europa pentru „1000 de ani”.

După acel sumbru 11 septembrie 2001, pe care administraţia prezidenţială americană a încercat să îl explice doar prin „fanatism religios” şi mai ales după încercările autorităţilor americane de a legitima un fel de „cruciadă” împotriva ţărilor arabe, s-a observat o radicalizare fără precedent a unor curente socialiste şi ateiste de care mulţi dintre noi nici nu eram conştienţi că există. Una dintre repercusiunile la care nimeni nu s-ar fi gândit a fost dezgroparea unor mituri despre o Europa Creştină barbară şi sălbatică, unde cărţile de filozofie greacă erau distruse (idee desprinsă probabil din romanul lui Umberto Eco „Numele trandafirului”) şi unde savanţii erau arşi pe rug pentru „afirmaţiile lor ştiinţifice” (vezi cazul lui Giordano Bruno, care a fost de mult clarificat de istorici).

Istorici ca John Hedley Brooke si Peter Harrison de la Oxford; David Lindberg și Ron Numbers de la Wisconsin-Madison; și Simon Shapin din California au arătat inexistenţa unui conflict între ştiinţă şi religie, iar autori ca Jean Gimpel au arătat în trecut chiar interesul deosebit manifestat de biserici şi mănăstiri pentru evoluţia tehnologică. Singurul mit care pare că ar fi rămas tabu a fost cel care conferea paternitatea culturii europene Islamului.

Acest mit opune unei „Europe barbare şi sălbatice” un „Islam al luminilor” şi, în conformitate cu susţinătorii lui, Europa medievală ar fi pierdut orice legătură cu „filosofia greacă” şi cu „ştiinţa antichităţii”, asta până în momentul contactului cu Islamul. Astfel, prin recucerirea Spaniei („Reconquista”) şi mai târziu prin cruciade, Europa a intrat în contact cu Islamul care „păstrase întreagă cultura greacă”. Urmând logica lor pornită de la premise greşite, prin traducerile din arabă s-a ajuns treptat la Renaştere, Iluminism şi implicit la societatea contemporană.

Nu trebuie pierdute din vedere implicaţiile socio-politice ale împământenirii acestui concept, deşi socialiştii par bucuroşi să lovească în politica prezidenţială americană prezentând un „Islam al luminilor” creator de civilizaţie, iar neo-ateiştii par bucuroşi să lovească în creştinism opunând acest „Islam al luminilor” aşa-ziselor „Dark Ages” creştine.

Gouguenheim îşi prezintă curajos cazul, amintind oponenţilor săi că Europa nu a pierdut niciodată contactul cu Imperiul Bizantin (ți asta, până la dispariţia acestuia în 1453, când Mahomed II, cuceritorul Constantinopolului, a pus punct unuia dintre cele mai longevive imperii din istoria umanităţii – 1123 de ani). Din Imperiul bizantin, operele greceşti îşi găseau drum prin Italia, Sicilia sau, mai rar, prin Balcani, până la mănăstirile din Vestul Europei.

Mai mult, Gouguenheim nu se opreşte doar la a prezenta date despre prezenţa manuscriselor lui Aristotel la mai multe mănăstiri occidentale cu 40 de ani înainte de cucerirea Spaniei, dar contestă chiar acurateţea traducerilor din arabă. Aceste traduceri arabe proveneau la rândul lor din siriacă, sirienii fiind cei care au tradus operele greceşti pe care arabii mai târziu le-au tradus în arabă. După recucerirea Spaniei de către creştini, au fost traduse în latină. Evident, Gouguenheim se întreabă cât de corecte mai erau aceste traduceri în comparaţie cu cele provenite din Bizanţ şi scrise în greacă.

Cartea lui poate părea un adevărat rechizitoriu pentru susţinătorii tezei „islamul luminilor”, cărora de exemplu le reaminteşte că nici nu ar trebui să vorbim de „islam” sau „musulmani”, ci mai degrabă de „arabi”, pentru că, la anul de referinţă, o parte importantă a arabilor erau încă creştini şi multe teritorii stăpânite de arabi, precum Alexandria, erau teritorii ce aparţineau culturii creştine, ce fuseseră islamizate de curând. Totodată, el urmăreşte originile cunoaşterii filosofiei greceşti de către musulmani şi ajunge la sirienii creştini. De asemenea, căutând originile cunoştinţelor de medicină din lumea islamică, ajunge la creştinii nestorieni.

Rămâne de văzut care va fi reacţia islamofililor şi mai ales a noilor atei, care şi-au construit un întreg discurs critic la adresa creştinismului, acuzându-l de a fi încercat să suprime cultura şi filosofia antică, asta evident… dacă nu ar fi fost Islamul.

Pentru unii cititori de specialitate, titlul acestei lucrări s-ar putea să sune asemănător cu studiul lui Henry Adams „Mont Saint Michel And Chartre”. Cu toate acestea, în timp ce studiul lui Henry Adams se axează mai mult pe arhitectură, cartea „Aristotel la Muntele Saint-Michel – Rădăcinile greceşti ale Europei-” se axează mai mult pe latura literară, adică a traducerilor care se realizau acolo.

]]> http://nemirabooks.ro/aristotel-la-muntele-saint-michel-2/feed 0 http://nemirabooks.ro/influenta-bizantului-asupra-civilizatiilor-ortodoxe-contemporane-2 http://nemirabooks.ro/influenta-bizantului-asupra-civilizatiilor-ortodoxe-contemporane-2#comments Tue, 09 Aug 2011 08:24:00 +0000 admin http://www.nemirabooks.ro/?p=2402 Un material de Damian Anfile

Rădăcinile greceşti ale Europei creştine

Sylvain Gouguenheim s-a născut în 1960 şi în prezent este profesor de istorie la École Normale Superieure (ENS) de la Lyon, istoric şi  medievist care s-a distins, în primul rând, prin lucrările sale despre Ordinele Teutonice, precum şi prin cercetările despre mistica renană şi promotorii ei. Din octombrie 2010 face parte din prestigiosul grup de cercetare Internationale Kommission zur Erforschung des Deutschen Ordens, fiind unicul membru francez.

Este autorul unor prestigioase lucrări, precum: Reforma gregoriană. De la lupta pentru sacru la secularizarea lumii (2010), Perspective asupra Evului Mediu: 40 de istorii medievale (2009),Cavalerii teutoni (2007), Falsele temeri ale anului 1000: aşteptarea sfârşitului veacurilor sau aprofundarea credinţei? (1999), Sibila Rinului: Hildegarde de Bingen, abatesă şi profetesă renană (1996).

Aristotel la Muntele Saint-Michel. Rădăcinile greceşti ale Europei creştine este o invitaţie făcută tuturor cititorilor de a descoperi un text palpitant, bine documentat, curajos, ce restabileşte adevărul prin mărturii istorice. Bizantinii şi creştinii sirieci au reluat cultura greacă, şi-au apropriat ideile sale esenţiale, au tradus-o şi au transmis-o în Evul Mediu lumii occidentale, cu care aceşti mari uitaţi ai istoriei aveau relaţii foarte variate, datorate mai ales faptului că împărtăşeau cu toţii aceeaşi credinţă – liant esenţial al unor popoare şi limbi variate în universul unic al creştinătăţii.

Sirieci şi bizantini, clerici occidentali, cum ar fi Iacob din Veneţia, au replămădit şi transmis cultura greacă antică, de multe ori într-o „fericită concurenţă” cu învăţaţii arabi de la curţile califilor. Ce le datorează Europa tuturor acestora? Care este contribuţia veritabilă a unor creştini de limbă siriacă? Şi care este realul impact al activităţii prolifice a unor traducători învăţaţi din Europa medievală asupra dezvoltării culturii noastre? Care era situaţia reală în schimburile culturale dintre creştinătate şi Islam? La aceste interogaţii, dar şi la multe altele, la fel de pasionante, autorul încearcă să răspundă într-o gamă variată a istoriei mentalităţilor, trasând parcursul cultural de la Europa occidentală la Bizanţul moştenitor al antichităţii greceşti şi la califatele arabe din Evul Mediu.

Istoria Lui este istoria noastra

Karen Armstrong prin aceasta carte infatiseaza o oglinda a umanitatii. Pentru ca trebuie sa fac referire la ceva din cuprinsul cartii, am sa stagnez in jurul unui monument al cuvintelor unui laic, de factura iluminista care anunta extrem de serios ca daca Dumnezeu nu exista , ar trebui inventat.

Nu am sa stau sa ii caut adevar sau falsitate in afirmatie, dar am sa ma uit putin in jur : acum locuitorii postmodernismului ( unde ne includem noi, cei din prezent) chiar daca ii neaga existenta, sau daca unii afirma ca a plecat sau, mai curajos in afirmatii cum ca a murit, o sociatate fara o credinta inglobata intr-o religie nu atinge un statut ferm al civilizatiei, pericicland insasi societatea.

Astfel autoarea accentueaza importanta unui panteon plural sau singular(dupa preferinta locala si temporala) care intr-un mod perfect actual cu necesitatea umana se metamorfozeaza furnizand un sprijin. In acest caz situatia poporului lui Israel confirma, IHVE deseori aparand drept un luptator pentru eliberare a poporului ales. Da, in carte se creioneaza un portret al zeitatilor, dar pe baza scierilor sacre, nedeplasandu-se de trasaturile usor umane.
Spre final trebuie sa admir tenacitatea si bibliografia ramuroasa pe care s-a bazat uriasa cronologie portretica, care cuprinde modul oamenilor de a intelege ce se afla dincolo de material, locul unde de proiecta felul lor de intelegere a lumii gazde, schitand astfel chiar de la inceput adevarate cosmogonii care tocmai prin diferente arata ca semanam asa de mult.

Material scris de Pontos Cristian

Confesiunile

Un retor, profesor de retorica la Roma, un filozof al Imperiului, un adept al maniheistilor si un iluminat, in cele din urma, isi descrie aventura intelectuala, pusa sub semul crucii. Tot ce a fost inainte de revelatie poarta un nume simplu: „iarmarocul palavragelii”, de care se va desparti silentios, fara „mare valva”. De ce renunta la demnitatile de profesor de retorica, din anturajul imparatilor? Pentru ca cei care l-au sustinut foloseau adesea „adevarul”, vorbeau in numele „adevarului”, al „binelui”, dar cuvintele lor erau lipsite de credinta, totul nu semana decat cu un „scartait” al buzelor si gurii lor.

Cati dintre noi ar renunta la slujbe pentru ca nu sunt inspirate de adevar, de bine, de credinta?

Anii de formare, convertirea sa, pusa sub semnul familiei: mama, Monica (cu o etimologie de la gr. monos, unica), simbol al credintei, casatorita cu Patricius (din lat. conducator), un pagan ce se va converti nu cu mult timp inaintea mortii. Ceva din atmosfera de libertate si eclectism din anii agoniei Imperiului, cand o crestina se putea casatori cu un pagan, iar copiii lor puteau face orice cariera. Augustin insusi va avea doua iubite, numelor lor fiind trecut sub tacere de traditia ecleziastica. Nu si numele fiului sau, prodiguul Adeodatus („cel daruit lui Dumnezeu”), un miracol de stiinta si credinta, care va fi luat in lumea cealalta la 15 ani.

Augustin, in fine, episcop de Hippo, in nordul Africii. Din aceasta pozitie, el descrie o aventura intelectuala, povestita la persoana I, care sta deopotriva la cateva mari rascruci ale interpretarii, asa cum si Augustin s-a aflat pe un drum al Damascului, al iluminarii, care i-a schimbat decisiv viata.

Ce sunt deci Confesiunile? Teoreticienii literaturii spun ca sunt primele povestiri, ba nu, primul roman, comparabil cu romanele helenistice gen Dafnis si Cloe ( de Longos) ori Etiopicele (de Heliodor) sau nu, mai degraba, primul roman subiectiv, cu persoana I a naratiunii, dupa cum spuneam, asemanator cu Diderot, Sterne sau Proust. Din contra, ar fi primul jurnal, deci printre primele non-fiction, prima poveste a vietii. Carte a formarii (nemtii vor spune mai tirziu, tocmai in sec. 18, Bildungsroman, despre Anii de ucenicie ai lui Wether), a notatiilor personale de tip fragmentar (cum facea Rousseau, autor al altor Confesiuni, scriere a romantismului).

Este unul dintre Primii Parinti. Confesiunile reprezinta filozofie si teologie, destin si lupta. De ce e greu de tradus Sf. Augustin? Pentru ca este un scriitor al interpretarii, al intertextului. Kristeva sau Grupul μ il dadeau drept exemplu in tratatele de retorica, da, intertextualitatea, citatul fara ghilimele, sunt procedeele dintotdeauna ale scrierii. Cuvintele lui se afla la rascruce, iar expresivitatea sincretica a limbii latine este foarte bine transpusa de Eugen Munteanu in romana; o raspantie ce face din cititor un interpret.

Confesiunile augustiniene reprezinta deci o istorie culturala a ultimelor 15 sau 16 secole: povestire, roman, carte a formarii, jurnal, hermeneutica, intertextualitate, tratat de teologie, scriere filozofica. Cultura si interesul cititorului il pot orienta spre unul sau mai multe dintre aceste modele de lectura.

Dan Gulea

Mai multe detalii gasiti pe site-ul editurii la pagina dedicata romanului.

Catharii este una dintre lucrarile de popularizare (vulgarizare) a subiectului cathar; mai degraba un mic eseu decat o lucrare stiintifica stricto sensu.. Directiile urmarite de autoare se anunta a fi clare, inca de la inceput: sa descrie erezia cathara in ansamblul ei, concentrandu-se pe secolele XIII-XIV, iar, pe de alta parte, sa surprinda spiritualitatea si religiozitatea ereticilor cathari, ca spiritualitate crestina (p. 13). Aceasta carte se vrea mai mult o imersiune in sanul spiritualitatii cathare decat o noua relatare a istoriei ereziei in Europa meridionala din secolele al XI-lea si al XIV-lea, inradacinarea, reprimarea si apoi eradicarea ei (p. 17). Protagonistii preferati ai istoricului sunt catharii „perfecti”: Peire Autier, Peire Maury, Guilhem Bélibaste, ale caror marturii strabat procesele inchisitoriale si care au activat la finalul secolului al XIII-lea si in primele decade ale celui de-al XIV-lea.

Din majoritatea lucrarilor autoarei rezulta o atitudine care se doreste obiectiva si nepartinitoare (chiar daca este departe de a fi asa). Astfel se explica si una din primele fraze ale cartii Catharii, atunci cand vorbeste despre gnostici si cathari: si unii [gnosticii n.n] , si ceilalti [catharii n.n], de-o parte si de alta a secolelor, reprezinta nostalgici ai patriei celeste pierdute, cu toate acestea (…) este greu de definit catharismul ca o gnoza (p. 10). Sigur ca acesta afirmatie are un dublu rol: acela de a-si preciza, inca de la inceput, pozitia de non-combativa si sustinatoare a diversitatii confesionale medievale, interzisa de „diabolica Inchizitie”, si acela de a atentiona cititorul ca „moda” istorica dupa care catharismul ar fi un curent gnostic si maniheic nu mai este in gratiile ereziologilor laici.

Prima parte ajuta cititorul sa se familiarizeze cu tema, dar, si cu tipul de abordare al autoarei, si il avertizeaza ca lucrarea: se vrea mai mult o imersiune in sanul spiritualitatii cathare (p. 14). Catharismul este, pentru A.Brenon: o Biserica intrupata, un corpus de practici, de rituri si de credinte legate de miscarea unei intregi societati (p. 17).

Cea de-a doua parte: Cele doua Biserici, se doreste o scurta trecere in revista a cronologiei ereziei, a tarilor in care aceasta s-a raspandit si a diferentei dintre Biserica romana si cea cathara, caci – asa cum o afirma catharul Peire Authier – exista doua Biserici: una [care] fuge si iarta (Mt.10,23), cealalta [care] poseda si jupoaie (p. 21).

Sectiunile: Calea dreptatii si a adevarului, L’entendensa del Be, Intelegerea Binelui si Incarnarea, sunt destinate descrierii spiritului cathar, spiritualitatii si misticii cathare demonstrand ca  spiritualitatea ereziei este, practic, subiectul central al cartii. Aici autoarea va aborda teme ca: cristologia din punct de vedere cathar (pp. 143-159); pozitia fata de Fecioara Maria; dualismul crestin al catharilor (pp. 117-124); inconoclasmul cathar (pp. 185-191) sau patimile la care acestia au fost supusi (pp.202-219).  Despre Iisus Hristos ni se spune ca: si unii, si altii, oameni buni si clerici de la Roma, sunt de acord sa vada in Cristos vectorul salvarii; parerile se deosebesc doar in legatura cu modalitatile interventiei sale. [...] Oamenii buni [catharii n.n.] nu cred in „pacatul originar” al creaturii, ci in lovitura de forta si inselatorie a „celui puternic intru rau”; [...]. In logica crestinismului cathar, suferinta si moartea lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu si mesager al Imparatiei, nu numai ca n-au nici o ratiune de a fi, dar sunt pur si simplu- ca orice suferinta, ca orice violenta – inadmisibile. In ce priveste mariologia, cuvintele lui Peire Authier, sunt relevante: este revoltator sa se gandeasca sau sa se creada ca Fiul lui Dumnezeu s-a nascut dintr-o femeie sau ca s-a adumbrit in ceva atat de josnic ca o femeie (p. 151).

In cartea lui Anne Brenon, vom gasi un autor care este stapan pe metodologia istoriografiei medievale; folosirea pe parcursul lucrarii a unei argumentari sustinuta de izvoarele istorice (aceasta cand vorbim de partea istorica) tradeaza o bogata experienta si dovada unei demnitati a medievistului care evita, pe cat posibil, folosirea altor lucrari decat izvoarele.

Scopul declarat al acestei prezentari este acela de a rectifica imaginea eronata creata asupra catharilor de catre polemistii catolici. Totusi, cautand sa modifice anumite „greseli” facute de posteritate, autoarea devine subiectiva, chiar nostalgica, adesea umbrind metoda printr-o interpretare partinitoare si subiectiva.

Nu putem sa incheiem prezentarea acestei lucrari, inainte de a spune ca este de o reala valoare pentru literatura de specialitate din Romania si publicarea ei este salutara. In ce priveste continutul nu suntem de acord cu o buna parte din afirmatiile autoarei, care lasa sa se intrevada o favorizare a ereziei, o incercare de martirizare a acesteia si de diabolizare a celei care a combatut-o, uitand parca despre ce societate vorbim in sec. XII-XIV sau, asa cum o afirma Jaques Le Goff intr-un interviu luat de Le Figaro si intitulat: Le Goff : «Des gens savants véhiculent des idées fausses», cat de nociva putea sa fie  filosofia dupa care se conduceau acesti eretici. Una dintre concluziile ei este ca erezia Binelui, [este] o cunstructie religioasa complexa si desavarsita, articulata pe o solida logica interna (p. 220). Aceasta parere ramane, totusi, de discutat si nu o impartasim. Un alt aspect care ne-a trezit oarecum suspiciunea este traducerea. Pe langa aspectele pozitive pe care nu le putem ignora: fluenta, limbajul elaborat, netraducerea numelor proprii, sau folosirea ortografiei corecte pentru cuvantul cathar (nu catar) trebuie remarcate si cateva aspecte ce ar trebui indreptate. Chiar daca nu am avut posibilitatea sa intram in posesia originalului, unele lucruri, e limpede ca, nu sunt corect traduse, ca de exemplu ordonatul, atunci cand se refera la cel care oficia slujba cathara. Ori stim bine ca verbul ordoner inseamna printre altele a hirotoni, iar in limba romana ordonat conform DEX-ului face referire la disciplinat, dichisit, echilibrat (vezi DEX, ed. 1998, p.726) si nu are nicio legatura cu actul hirotoniei. La fel se intampla si cu punerea mainilor, l’imposition des mains, tradusa ca impozitiunea mainilor care in limba romana, in limbajul de specialitate teologic nu spune, cel putin astazi, nimic (p. 14).Desigur sunt si alte locuri pe care le consideram arbitrar traduse, dar neavand originalul nu ne putem pronunta cu certitudine, motiv pentru care nu le vom enumera.

Indiferent de minusurile pe care le presupune traducerea si caracterul vizibil comercial al publicarii acestui volum, trebuie recunoscut ca avem in aceasta carte o valoroasa prezentare a prea putin cunoscutei erezii cathare. Cartea vine ca o completare la informatiile partiale pe care ni le ofera Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Gheorghe Vladutescu dintre romani, sau Yuri Stoyanov si Le Roy Ladurie vizavi de acest subiect extrem de complex: catharismul.

Liviu Vidican

Mai multe detalii gasiti pe site-ul editurii la pagina dedicata romanului.

Astfel, Gerald Messadie afirma in Iuda, preaiubitul ca acest apostol “este, intr-adevar, al doilea mare personaj al crestinismului. Daca el nu ar fi tradat, Iisus nu ar fi fost crucificat, iar crestinismul ar fi aratat cu totul altfel.”

Sirul faptelor din Iuda, preaiubitul incepe de la intrarea in Ierusalim a lui Iisus Hristos, pana la spanzurarea lui Iuda. Gerald Messadie prezinta atat jocurile politice ale romanilor si ale marilor preoti ai Templului, cat si dezordinea si revolta creata de aparitia urmasului lui David, noul Mesia.

Acesta este un Mesia mult asteptat, care desi nu face decat sa predice dupa Deuteronom, este arestat, biciuit si rastignit. In ciuda tuturor acestor faradelegi, Iisus invie din morti, precum L-a inviat pe Lazar.

Spre deosebire de relatarile biblice, care sunt pline de erori lingvistice, lucru datorat multiplelor modificari ale textelor
componente, Evanghelia dupa Iuda face lumina in aceasta privinta. Astfel, Iuda este asezat in postura personajului principal dupa Iisus si chiar mai mult decat atat, Messadie prezinta in romanul sau coexistenta a mai multor Dumnezei, unul Creator si indiferent si altul Bun, Dumnezeul lui Iisus. Desi pare o blasfemie, preotii templului sunt de acord cu acest aspect.

Chiar daca nu face altceva decat sa asculte si sa execute planul lui Iisus, Iuda este privit drept tradator si va fi pedepsit pentru pacatul lui. Mielul sacrificial,care ar fi trebuit sa fie Iisus, se transforma in Iuda. Iisus in ciuda faptului ca este rastignit, in urma unei intelegeri intre Iosif din Arimateea si Nicodim cu Pilat din Pont si garzile romane, este coborat de pe cruce, ingrijit, vindecat, dupa care ia drumul Siriei.

In opinia mea,Gerald Messadie isi demonstreaza inca o data talentul sau artistic si capacitatea de a combina elementele biblice, istorice, filozofice si sociologice intr-un exceptional thriller biblic, care prezinta o alta relatare a vietii lui Iisus, decat cea cunoscuta din evangheliile canonice.

Stefan Stamate

Mai multe detalii gasiti pe site-ul editurii la pagina dedicata romanului.

Gill Pearson este un cyberdetectiv si un programator exceptional. Acesta primeste o vizita din partea unui colectionar de antichitati si din partea unei femei pasionate de ebraica care sunt interesati sa gaseasca unul dintre manuscrise. Acesta continue informatii esentiale despre cunoasterea interioara si spiritualitate.

Povestea se complica destul de mult deoarece apar numeroase alte persoane care ar face orice sa intra in posesia documentului. Cu toate acestea Gill Pearson va reusi sa interpreteze mesajul unuia dintre manuscrise si va afla unde se gaseste celalalt.

Mesajul central al manuscriselor spune o poveste incredibila despre Micah Asher, fiul unui bogat, care se naste in acelasi timp cu un alt copil. Ultimul este mult mai sarac, iar drept casa are un staul de oi. Cei doi se vor intalni in momentul in care sunt deja adulti, iar Micah ramane uimit de intelepciunea lui Yeshua. La randul lui, acesta este impresionat de influenta exercitata de Micah asupra oamenilor doar prin puterea cuvantului.

“Sustine ca te poti ruga oriunde, pe camp, printre munti sau in padure, la fel de bine ca in Templu. O, cum se mai enerveaza preotii!”

“Conform Fagaduintei facute lui Abraham, ii explica Yeshua, Dumnezeu va veni pe Pamant o data la o mie de ani ca as-i aleaga dintre cei multi pe cei drepti. Numai tzaddikim, cei drepti, care aplica judecata Tatalui, pot implini promisiunea facuta de Dumnezeu lui Abraham, Fagaduinta Continuitatii. Fara ei, soarta omenirii ar fi in mare si greu pericol. Dar acesti tzaddikim nu stiu unul de existenta celuilalt, si nu sunt constienti de propria lor importanta. Inocenti, ei nu vor afla niciodata despre consecintele vitale ale gandurilor, credintei si faptelor lor.”

Finalul accentueaza ideea ca omul se poate schimba si ca este foarte important sa fim constienti de ceea ce facem si de ceea ce suntem facuti sa facem. Cu totii facem parte dintr-un plan, cu totii suntem pe lume cu un scop anume si cu totii avem ceva de daruit noua, celor din jurul nostru si lumii intregi.

Stefan Stamate

Mai multe detalii gasiti pe site-ul editurii la pagina dedicata romanului.

De la romanele în aparenţă istorice semnate de D.H. Lawrence, Robert Graves, Anthony Burgess la trilogia dedicată creştinismnului de Mika Waltari, de la scenariile ascunse în pădurea rebreniană sau în parabola faulkneriană la o carte deja clasicizată, Maestrul şi Margareta de Mihail Bulgakov până la controversatele, dacă nu ereticele Evanghelii scrise de Jose Saramago sau de Norman Mailer, formulele narative au fluidizat graniţele între ficţiune şi mit, între istorie şi religie căutând să înţeleagă taina ce naşte era creştină.

Totuşi un splendid roman ce precede cronologic aproape toate cărţile autorilor invocaţi, apărut relativ recent în româneşte: Iisus, Fiul Omului de Kahlil Gibran (Editura Nemira, 2007, traducere din engleză de Gabriel Stoian). Pentru pasionaţii zonelor de interferenţa dintre ficţiune şi literatura religioasă, este o carte clasică; pentru ceilalţi o revelaţie prin frumuseţe şi profunzime. Pentru toţi deopotrivă – o plăcută surpriză din partea lui Gabriel Stoian, cunoscut prin versiunile româneşti ale câtorva capodopere ale genului SF., căruia îi reuşeşte o frumoasă transpunere în limba română.

Cartea lui Kahlil Gibran are o construcţie puţin obişnuită: un mozaic al mărturiilor despre Iisus făcute atât de cei apropiaţi cât şi de străini. Mărturiile capătă forma unor versete, aşa că mai curând ar seamănă cu un oratoriu în care alternează voci diferite: cei ce l-au iubit şi i-au fost aproape (apostoli, ucenici, femei convertite sau simpli credincioşi) rostesc pe rând mica istorie a întâlnirii cu Iisus, a tainei la care s-au simţit părtaşi sau doar martori ai unor revelaţii mai presus de înţelegerea lor de atunci, cei ce nu l-au putut pricepe şi nici accepta, cei ce l-au urât, duşmănindu-l pe viaţă şi pe moarte.

Aşadar, o parte dintre “vorbitori” sunt cunoscuţi, iar momentele evocate de ei bine ştiute: Matei se referă la predica de pe munte, Toma – la strămoşi necredinţei, Petru – la viitorul adepţilor. Alţii sunt figuri anonime, dar convingătoare: un păstor din sudul Libanului relatează întâmplarea mioarei ce s-a rătăcit de turmă, bărbatul din deşert istoriseşte cum Iisus a alungat zarafii din templu, Pilat din Pont sau soţia acestuia rememorează apariţia lui Iisus şi tulburarea simţită atunci. Maria Magdalena îşi aminteşte că Iisus păşea altfel decât ceilalţi oameni, pentru că el însuşi era un drum deasupra pământului.

Cel puţin tot atât de interesante sunt mărturiile celorlalţi “vorbitori”, care aparţin altor credinţe şi altor tradiţii: filozoful persan din Damasc, Filemon – spiţerul grec, un negustor din Tir. Prin comparaţie, se vede răscrucea dintre ere provocată de Iisus prin jertfa şi învăţăturile sale în spectrul credinţelor şi ideilor religioase. Iată, oratorul din Tir, care i-a ascultat pe oratorii Atenei, ai Alexandriei şi ai Romei, recunoaşte miracolul: “când îl ascultai pe El, sufletul te părăsea şi pleca să rătăcească pe tărâmuri încă neumblate.”

Cele mai impresionante mărturii sunt ale mamelor: Ana, mama Mariei, îşi aminteşte de tulburarea celei care îl aduce pe lume pe Iisus, iar Suzana din Nazaret de suferinţa Mariei în ceasul răstignirii Fiului. Cibora, mama lui Iuda, plânge pierderea primului născut, altă mamă îl huleşte pentru că fiul a părăsit-o ca să-l urmeze pe Iisus. Şi toate îl jelesc, chiar şi femeia din Byblos, care se închină Astarteei şi lui Tamuz. Tot femeile înalţă lamentaţii şi invocaţii, presărate ca interludii între mărturiile vorbitorilor.

Ultima dintre ele, cea mai amplă, o rosteşte, după nouăsprezece secole, un bărbat din Liban, în care, inevitabil, răsună vocea autorului… Cine este autorul acestui roman-poem sau roman-oratoriu sau mozaic romanesc?

Kahlil Gibran s-a născut în Liban, la Bcharré, în 1883, creştin maronit după mamă, cu o educaţie deosebită: călătorii (Grecia, Italia, Spania), şederi mai lungi sau mai scurte la Boston, Paris şi studii ce arată interes pentru mai multe arte (fotografie, muzică, pictură), pentru mai multe literaturi (arabă, engleză, franceză), întâlniri privilegiate cu spiritele novatoare ale culturii europene: Rodin, Debussy, Maeterlink, Rostand. Se stinge din viaţă la 48 de ani, în 1931, la New-York, dar rămăşiţele îi sunt înhumate la mănăstirea Mar Sarkis, aproape de locul naşterii, Bcharré. Figură vizionara, a fost apropriat şi comparat cu William Blake.

Iisus, Fiul Omului sporeşte misterul care înconjoară viaţa şi creaţia lui Kahlil Gibran. A scris în arabă şi în engleză, l-a pasionat pictura şi muzica, dar creaţia sa literară este cea care trece proba timpului. Creştin, a fost acuzat de erezie din cauza cărţii Spirite rebele, ale cărei exemplare au fost arse în piaţa publică, în 1908. După douăzeci de ani apare Iisus, Fiul Omului, şi în acelaşi an, 1928, apar semnele bolii, ca şi refugiul în alcool.

Şi totuşi, peste decenii bune şi peste graniţele altei limbi, cartea păstrează intensitatea imagistică, subtilităţi muzicale, bogăţia de sensuri a poeziei. Lectura ei îl duce pe cititor departe, foarte departe, prin tărâmuri nemaivăzute, fericit că nu poate fi sigur dacă l-a călăuzit un mare poet deghizat într-un prozator subtil sau ghidul său a fost un prozator de mare profunzime înveşmântat în poeme.

Elisabeta Lăsconi

[ratings]