“Urzeala tronurilor” este primul volum din saga fantasy a scriitorului George R.R. Martin numita “un Cantec de Gheata si Foc”. Dupa cum criticii de la Newsweek au punctat, aceasta este inceputul detronarii lui Tolkien.

Actiunea se petrece in cea mai mare parte in Westeros, taramul vestic al lumii create de Martin. Acolo, regele celor 7 Regate, Robert I Baratheon, se duce in Tinutul Nordic, pentru a cere ajutorul bunului sau prieten si vechi tovaras de razboi Eddard Stark, Lord de Winterfell si astfel al intregului Nord. Robert ii cere celui din urma sa devina Mana a regelui, dupa moartea neasteptata a precedentei Maini, Jon Arryn. Tot in Nord, se petrece un lucru care pe parcursul cartii va avea o insemnatate destul de mare: Bran, unul din cei 5 copii ai lui Eddard este impins din varful unui turn de Jaime Lannister, fratele geaman a reginei Cersei, sotia lui Robert, astfel devenind olog. Baiatul nu isi aduce aminte evenimentul, petrecut intr-un context pe care va voi lasa sa-l descoperiti singuri.

Lordul Eddard pleaca in sud, spre capitala, impreuna cu fiicele sale Arya si Sansa, lasand-ui in Winterfell pe sotia sa Catelyn Stark, nascuta Tully, si fii lor, Robb, Bran si Rickon. Jon, fiul bastard al lordului Eddard se duce mai in nord, pentru a deveni membru al Rondului de Noapte. Rondul de Noapte este postat la notoriul Zid, un zid imens de gheata, la nord de care se afla un teritoriu neexplorat, un loc a tot felul de legende intunecate.

Pana sa ajunga in capitala, printul mostenitor, Joffrey, reuseste sa-si atraga ura uneia dintre fiicele Stark, Arya, punand sa-i fie ucis lupul stravechi. (care este de asemenea simbolul casei Stark) In ce o priveste pe sora sa, Sansa, aceasta este indragostita pana peste cap de Joffrey, urmand a-i fi sotie.

Ajuns in capitala, Lordul Eddar afla inca de la primul sau consiliu de starea financiara proasta in care se afla regatul. Din nefericire, aceasta nu este nici pe departe cea mai mare neregula descoperita de noua Mana a regelui. Investigand moartea lui Arryn, Stark descopera unele adevaruri socante, ajungand si la ipoteze cutremuratoare.

In alt plan, un asasin este trimis dupa viata lui Bran, fiul acum olog al lordului Stark. Viata copilului este insa salvata de mama sa, Catelyn si lupul sau stravechi. Aceasta, vrand dreptate, il captureaza pe suspect, Tyrion Lannister, celalalt frate a reginei si a lui Jaime. Catelyn il duce pe prizonier la sora ei, vaduva Arryn, insa abil, prizonierul reuseste sa scape de moarte.

Pe inca un alt plan, petrecut de aceasta data in continentul de la est de Westeros, numit Essos o intalnim pe Daenerys Targaryen. Familia Targaryen este de drept familia regala, tatal lui Dany fiind ucis in urma razboiului care l-a incoronat pe actualul rege, ucis de acelasi Jaime Lannister.

Ea este practice vanduta de fratele ei Viserys, zis si Dragonul, unui salbatic, Khal Drogo. Acesta este capetenia unui trib (numit khalassar) de calareti nomazi. El se casatoreste cu tanara fata, aceasta devenind astfel khalessi, si ii promite fratelui ei, ca pret pentru fata o armata cu care sa recucereasca Westeros.

Pana la sfarsitul cartii, in vest, Eddard Stark este mort, Nordul este in razboi cu sudul, si in regat sunt 4 pretendenti. In cealalta parte, in est, atat sotul cat si fratele lui Daenerys sunt morti, iar aceasta da nastere la 3 dragoni, reinviind astfel o specie considerate deja mit.
Cum se ajunge la aceasta situatie, va voi lasa sa descoperiti singuri pe parcursul lecturarii unui roman fantastic (si la propriu si la figurat).

“In mod categoric, Cantec de Gheata si Foc va ajunge cea mai buna saga fantasy scrisa vreodata”, si inchei astfel cu un citat New York Times.

„Încleştarea regilor” este cel de-al doilea volum din saga fantasy „Cântec de gheaţă şi foc” şi continuarea volumului „ Urzeala tronurilor” (Editura Nemira). Această saga este o complexă intrigă politică, cu dinastii rivale, iubiri, trădări, sfetnici răuvoitori, regi incapabili, cavaleri, castele, codri de ne­pă­truns, un gigantic zid de apărare împotriva unor forţe neştiute, bastarzi şi dragoni dispăruţi demult. Timpul şi-a ieşit din matcă.

Vara de zece ani, liniştită şi îmbelşugată, îşi anunţă sfârşitul, iar răceala dură a iernii se apropia ca o bestie înfuriată. Cei doi conducători care asiguraseră liniştea tărâmului, Lordul Eddard Stark şi Robert Ba­ra­theo, au căzut pradă intrigilor şi trădării. De la for­tă­rea­ţa Dragonstone până la tărâmurile ame­nin­ţă­toa­re din Winterfell, ha­osul a pus stăpânire pe toată su­fla­rea, iar pre­tendenţii la tronul celor Şapte Regate sunt hotărâţi să îşi im­pu­nă voinţa prin foc şi distrugere.

Indignaţi-vă
Stéphane Hessel

Un manifest politic care atrage atenţia, în primă fază, datorită personalităţii celui care l-a scris, pentru ca mai apoi să şocheze prin profunzimea mesajului transmis. Un manifest care se ridică împotriva stării de resemnare a societăţii civile, în general şi a celei franceze în particular. Indignarea a fost trăsătura specifică a rezistenţei franceze faţă de ocuparea hitleristă. Prin indignare oamenii se pot opune degradării valorilor importante, fiind totodată premisa acţiunii civice.

Deşi criticat că susţine indignarea fără alte manifestări civice precum ieşiri stradale, revoluţie sau răsturnarea guvernelor, Hessel susţine că indignarea prin ea însăşi îi determină pe oameni să se organizeze şi să găsească singuri modalităţi de acţiune. Indignându-se, oamenii refuză să accepte prezentul şi caută alternative la viitorul care se reflectă în acest prezent.

Cu toate că mesajele lui Hessel au fost adresate francezilor, ele se potrivesc oricărei societăţi unde atmosfera social-politică este comparabilă, prin prezenţa corupţiei, a idealurilor pierdute, prăpastiei dintre bogaţi şi săraci şi unde dictează pieţele financiare. Aşadar, mesajul său poate fi adaptat întregii Europe, inclusiv României….dacă nu, în special ei.

Autorul susţine că atunci când ceva ne indignează, cum a fost nazismul în cazul Franţei, devenim bătăioşi, hotărâţi şi angajaţi. El a fost inspirat de opera lui Sartre care spunea că noi, în calitate de indivizi, suntem responsabili. Cea mai rea atitudine este indiferenţa, prin care ne pierdem capacitatea de indignare şi cea de a acţiona.

Cele mai mari provocări din ziua de azi sunt reprezentate de prăpastia existentă între cei foarte săraci şi cei bogaţi, alături de problemele legate de drepturile omului şi starea planetei. El aduce în atenţia cititorului şi problema palestiniană din Fâşia Gaza şi Cisiordania, pe care le numeşte “închisori fără gratii sub cerul liber” şi critică acţiunile israeliene din aceste zone, uimit fiind de faptul că evreii pot comite ei înşişi crime de război.

Hessel îndeamnă la nonviolenţă, la armonia dintre diferitele culturi, deoarece speranţa a fost întotdeauna una din forţele dominante ale revoluţiilor şi insurecţiilor, iar violenţa întoarce spatele speranţei. El consideră că primii ani ai secolului XXI au însemnat un regres deoarece oamenii îşi doresc tot mai mult în plan financiar, ştiinţific şi etnic şi ajung să ignore chestiunile de etică, dreptate şi echilibru. Autorul critică mandatul lui George W. Bush, evenimentele de la 11 septembrie şi războiul din Irak şi cheamă la luptă împotriva mijloacelor de comunicare în masă care promovează o societate de consum, dispreţul faţă de cei mai slabi şi faţă de cultură şi amnezia generală.

După cum spuneam la început, manifestul se pliază foarte bine pe situaţia existentă în România la ora actuală, despre care se vorbeşte în prefaţa realizată de Valentin Nicolau. Poporul român este prea obişnuit să se supună, să suporte umilinţe, să îşi accepte soarta şi conducătorii corupţi. Însă tocmai lipsa indignării ne face complici la acţiunile îndoielnice ale clasei politice româneşti.

În realitatea românească preocuparea “puterii politice faţă de cetăţeni se rezumă la a ne impune “solidaritatea” cu jefuitorii pentru proria noastră jefuire”. Adevărul este că statul se dezice de responsabilităţile faţă de proprii cetăţeni iar politica de dezbinare socială este practica preferată a guvernului. Însă noi ce facem? Îi lăsăm pe alţii să se indigneze în locul nostru. Ne complacem cu ideea că nu avem alternative, pentru a ne justifica de fapt lipsa de acţiune civică.

“Trădările cele mai mari le-am făcut însă faţa de propriile noastre idealuri”, spunea Valentin Nicolau. Putem însă să schimbăm situaţia actuală, deoarece stă în puterile noastre; trebuie să ne indignăm în mod paşnic pentru a ne sincroniza gândurile cu vorbele, iar vorbele cu faptele.

Un material scurt, însă cu un mesaj extrem de profund, care pe mine m-a emoţionat şi indignat, făcându-mă să realizez că nu totul este pierdut şi că stă în mâinile noastre să schimbăm situaţia actuală, cu condiţia să ieşim din starea de amorţeală şi să acţionăm, să nu ne mai lăsăm călcate în picioare idealurile şi mai ales drepturile ce ni se cuvin!

O lecţie de bun-simţ…

Am crezut că această carte va cuprinde poveşti cu prinţi şi cu prinţese. Aşa a şi fost, numai că ea nu conţine doar întâmplări ori descrieri care ating domeniul fantasticului, ci, mai mult, aparţin unei lumi puţin accesibile unui muritor de rând.

Am văzut de curând un film cu personaje regale. Titlul şi actorii au mai puţină importanţă, însă replicile au fost un balsam pentru sufletele noastre mici. Oricum, o frază mi-a rămas întipărită în minte: “mă simt foarte rău, sunt bolnavă, dar o regină trebuie să se comporte impecabil, chiar dacă e la un pas de colaps.”

Principele Radu spune că “cei care au avut norocul să se lumineze în preajma Regelui Mihai au înţeles că adevărurile vieţii sunt simple şi că marile dureri sunt mute… e mai uşor să fii tu însuţi în faţa Reginei Elisabeta a II-a, decât în faţa unui spectacol prost sau decât citind un roman mediocru.”

Oare mai este ceva de adăugat? Hm…greu de crezut!

Nu vă rămâne altceva de făcut decât să citiţi această carte a Principelui. Personal, m-a fascinat, m-a surprins plăcut, m-a atras deoarece este şi un roman istoric, m-a incitat pentru că este descrisă şi perioada în care Radu Duda a fost elevul Olgăi Tudorache şi al Adrianei Popovici, în anii şcolii de teatru.

Cartea are două părţi, fiecare din ele tratează perioade absolut distincte.

În prima parte, constituită ca un jurnal, relatează despre anii de şcoală, despre pasiunea sa care se închina artei, actoriei.

În cea de a doua parte, “arta nu mai apare aproape deloc, consideraţiile politice, economice, militare, diplomatice fiind preponderente”.

Cartea este uşor de parcurs, limbajul este unul care ţine mai mult de suflet, personal, impresia este de confesiune făcută lângă un şemineu, într-o încăpere înaltă, pe pereţii căreia se disting picturi celebre. Ăsta a fost sentimentul pe care rândurile mi l-au impus. De musafir bun ascultător, lângă foc, într-un palat cu regi şi regine.

Este o lecţie de istorie tot atât cât şi una de viaţă. Este o lecţie de bun-simţ. Un exemplu de demnitate. Sau aşa cum spune în prefaţă Michel Camus, poet şi eseist francez, un exemplu de “emoţie adevărată şi de simţ al cuvântului potrivit”

Material scris de Andreea Stanciu

Pare o gluma sinistra, dar securistii se straduiau sa descrie si uneori le reusea. Fac portrete ale intelectualilor, sunt critici de carte (veti citi referate facute de securisti la manuscrisele lui Marin Preda, cu corecturile ideologice de rigoare), critici de teatru si film (fac “cronici” la piesele lui Liviu Ciulei) isi dau cu parerea despre implicatii metafizice ale unei propozitii pentru a putea dibui cum a fost lovita doctrina marxism-leninismului.

De exemplu despre filosofia lui Blaga: “…a scris o serie de volume despre literatura si teatru, care, cum am arat mai sus, erau bazate pe o cultura si o filosofie intuitionista, cu tangente mistice si care, in regimul nostru de democratie populara, sunt considerate decadente si interzise de a mai aparea”. Pare simplu, dar trebuie o lectura aprofundata ca sa dai un asemnea verdict, plus ceva cunostinte de filosofie.

Uneori securistii chiar au “haz”, cum e intr-un raport despre Noica: ” La 14 mai 1957 expediaza o scrisoare din Campulung unui oarecare Emil Cioran, cu domiciliul in Franta, orasul Paris”. M-am amuzat teribil cand am citit “unui oarecare Emil Cioran” dar nu poti sa le ceri securistilor sa fie la punct cu lecturile filosofice.

Starea de dependenta a scriitorilor de partid sau de Uniunea scriitorilor se vede din randuri de acest gen: “Subsemnatul, Laurentiu Fulga, va rog a-mi aproba un imprumut in suma de lei 1000 pentru ca NU AM CE MANCA!”.(p.487) Cererea ajunge la Mihai Beniuc, se pare presedinte al Fondului Literar.

Ar mai fi de mentionat studiul lui Mihai Ralea, mi se pare redat integral (un minus al cartii ar fi ca nu este specificat in cazul documentelor daca sunt intregi sau un fragment. Poate ar trebui sa se inteleaga de la sine ca este versiunea integrala a documentului), un studiu lucid despre viata intelectualilor sub comunism. Nu se incearca sa se ascunda sub pres situatiile neplacute. In mod diplomatic, Ralea incepe fiecare critica cu o lauda de genul Partidul a facut multe si deja se vad acestea dar elemente dusmanoase Partidului inca oprima anumiti intelectuali stricand imaginea organizatiei etc…

Volumul cuprinde studii, documente, procese verbale, note informative, toate despre intelectuali si situatia lor. Adica are si “parte teoretica” (care mi-e mi-a placut, e scrisa cu verva intelectuala si atentie la detaliu) dar si “parte practica”: documente de arhiva.

Documentele de arhiva pentru mine formeaza un nou tip de literatura care cred ca va fi mai citita decat literatura oficiala a vremii. Aici sunt cuprinse caractere, judecati, descrieri, rugaminti care surpind specificul timpului mult mai bine decat sa zicem “Mitrea Cocor” de Sadoveanu sau “Vacanta pe santier” (nu mai stiu autorul , este o carte pentru copii pe care am citit-o prin ’88, ’89).

E o carte de istorie care impreuna cu altele aparute la editura Nemira, dedicate si ele studiului comunismului, ar fi facut deliciul bunicului, mare iubitor de istorie, dar care nu a mai apucat sa citeasca notele “prapaditilor de comunisti” ca sa se minuneze inca o data de prostia “alora care nu au ce manca dar vor sa conduca tara, de aia mi-au luat mie pamantul” (citez din vorbele lui).

Silviu Toma

La inceput a fost „Sfera Politicii”, cu prima sa serie, cea in format ziar … au urmat „ Sapte teme de politica romaneasca”, in editia publicata la editura Antet, in 1997 … apoi toate aparitiile dela Nemira … Se poate vorbi de un inceput de pasiune?

Spectator destul de pasiv, dar constant, al fascinantei telenovele numite fenomenul politic romanesc postdecembrist, am fost atras la inceputurile facerii noii lumi de verbul pasional al raposatului profesor Radu Florian, de curajul deosebit al acestuia de a se incapatina a fructifica marxismul critic ca instrument cognitiv aplicat evolutiei societatii romanesti dupa Revolutie. Din pacate, de zece ani Radu Florian a tacut, o tacere regretabila, din punctul meu de vedere, datorata unui deces prematur.

Poate parea surprinzator ca un suporter declarat al stingii intelectuale marxiste sa isi declare afectiunea si aprecierea fata de un reprezentant al unei orientari adverse. Personal, cred ca nu este nici un paradox. Explicatia este extrem de simpla.

Profesorul Daniel Barbu face parte din specia, extrem de rara in zilele noastre, de analisti ai fenomenului politic care au reusit, in ciuda harmalaiei generalizate din agora, sa-si pastreze echilibrul. Un echilibru salutar, care ii permite sa abordeze relaxat si echidistant o problematica complexa si contradictorie, emitind judecati care isi pastreaza valabilitatea si atrag aprecieri si respect din partea tuturor degustatorilor genului, indiferent de simpatiile, orientarile ori partizanatele politice.

Din aceasta perspectiva, „Politica pentru barbari” se inscrie pe linia unui demers ce nu si-a pierdut nici suflul analitic, si nici nu se abate dela conduita metodologica asumata initial.

Consecvent, studiile grupate in volumul recenzat continua analiza modului in care romanii au inteles si inteleg sa abordeze aceasta arta a posibilului care este actiunea politica. Chiar daca ceva mai putin inchegat in demers ca „Republica absenta”, excursul este fascinant, prin diversitatea temelor si subiectelor abordate, acoperind temporal doua secole de istorie densa, dar, cel mai important, trecind in revista o buna parte a mentalitatilor, fixismelor si prejudecatilor noastre. De fapt, aici este punctul cel mai tare al autorului – capacitatea deosebita de a deconstrui, de a diseca, de a explica evenimentul, sau faptul, sau evolutia, prin intermediul analizei mentalitatilor, care, prin actiunea lor nemijlocita, ofera mai intotdeauna cheia, raspunsul.

Spre deosebire de multi alti comentatori, Daniel Barbu se abtine a plinge pe umarul poporului, si bine face. Desi uneori amare, analizele sale pun degetul pe rana, si mai mult, prefigureaza solutii.

Se pot spune foarte multe, insa rostul unei recenzii este in primul rind acela de a semnala lucrarea. Desi „Politica pentru barbari” a aparut la sfirsitul lui 2005, merita sa ramina in atentia cititorilor editurii Nemira.

Dan Popîrda