NemiraBooks » Junior

Eu sunt numarul 4 de Pittacus Lore

FanyaMirel — Mon, 19 Dec 2011 14:58:41 +0000

Un material de FanyaMirel

“Cand ai impresia ca totul e pierdut, ca totul e cumplit si sumbru, speranta continua sa existe, intotdeauna.”

Mai sus aveti un citat din carte, acela care m-a miscat cel mai mult. “Eu sunt numarul patru” – O carte cu extraterestrii, imi doream asta de mult timp si am primit-o! Povestea, personajele, totul a fost captivant de la prima pagina iar cei 2 autori cunoscuti sub numele de Pittacus Lore cred ca vor crea “un erou al generatiei sale”.

Desi sunt putin nauc pentru ca 6 mogadorieni nu ar putea sa distruga o rasa intreaga… tot sunt sigur ca Pittacus Lore va reusi cu ajutorul imaginatiei sale sa ii faca pe eroii nostri triumfatori. Si asa ajung la citatul de mai sus. Speranta nu moare niciodata si de asta avem ceva de invatat din aceasta carte. Pot spune cu mana pe inima ca am invatat acest lucru, ca speranta moare ultima!

Mi-a placut ca personajul principal, John, incearca sa se integreze in lumea oamenilor si sa fie un baiat obisnuit. De asemenea, m-a fascinat trecutul lorienilor. Cum au reusit ei sa invete oamenii sa faca focul si multe altele… Cat despre multi altii care inca adopta teoria extraterestrilor cenusii cu o capatana de pepene verde, de ce nu ar fi extraterestrii la fel ca si noi?

Recomand cu multa caldura aceasta carte, potrivita pentru toate varstele si astfel as vrea sa ii multumesc editurii Nemira pentru ca publica aceasta serie. Abia astept sa cumpar si volumul 2: “Puterea celor 6″!

Numarul Patru (John) e un extraterestru venit de pe Lorien alaturi de cepanul sau Henri. Planeta lor a fost distrusa de catre mogadorieni insa poporul sau a reusit sa trimita 9 copii alaturi de cate un cepan pe planeta Terra in siguranta. Acestia isi asteapta Mostenirile cu speranta ca intr-o zi se vor intoarce pe Lorien si ii vor ucide pe Mogadorieni. Insa mogadorienii pot sa ucida cei 9 copii doar intr-o anume ordine: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9!

Alaturi de cepanul sau Henri, Patru traieste 15 ani pe Pamant mutandu-se dintr-un loc in altul ca sa nu fie gasit si ucis. Insa la scurt timp and afla ca primul dintre semenii sai a murit. Dar cand si al treilea lorian moare, Patru stie ca va fi randul sau… Intr-un sfarsit, ajunge in Paradise, Ohio si isi schimba numele in John.

Aici John isi face prieteni si, ca orice adolescent, se indragosteste de o fata. Totul pare sa mearga bine pana cand Henri dispare fara urma… Sa fie Mogadorienii de vina? L-au gasit in cele din urma pe John? Va scapa oare Henri cu viata?

Gossip Girl: Un trio infernal

R.S. — Wed, 30 Nov 2011 08:54:51 +0000

Un material de N.S.

Volum după volum am urmărit cu sufletul la gură aventurile scandaloase prin care trec năbădăioșii adolescenți din Upper East Side, cartierul șic din New York. Am râs, am bârfit cu și despre ei, ce să mai, am petrecut clipe foarte plăcute, care ne-au făcut să-i îndrăgim, să-i invidiem puțin, uneori, sau pur și simplu să fim curioși ce se mai întâmplă în viața lor.

Dar ceea ce n-am aflat, încă, este cum a început totul: cum au început să se iubească – și să se urască – între ei și de ce relațiile lor au fost atât de tumultuoase. Iată că, odată cu ”Un trio infernal”, editura Nemira ne satisface și această curiozitate:

La început au fost trei adolescenți nemaipomeniți și inseparabili în prietenia lor, ”trei mușchetari pur și simplu fabuloși”: Serena van der Woodsen, Blair Waldorf şi Nate Archibald. Nate era invidiat de toți colegii săi de școală pentru prietenia cu cele două frumoase fete, în timp ce acestea erau considerate zeițe de către fetele cu care erau colegi, datorită privilegiului de a ieși cu un tip atât de superb ca Nate. Desigur, amândouă fetele erau îndrăgostite nebunește de ochii verzi ai lui Nate, deși niciuna nu îndrăznea să-și facă simpatia publică.

După cum era și de așteptat, tensiunea din jurul răspunsului la întrebarea Cine va fi norocoasa care va reuși să cucerească băiatul? va crește exponențial, de la pagină la pagină.

Romanul ne mai dă ocazia să îi vedem și pe Dan și Jenny Humphrey care, fără o mamă să le poarte de grijă, sunt nevoiți să se bazeze unul pe celălalt și, desigur, pe obsesia lor comună pentru Serena van der Woodsen. În cazul lui Jenny, interesul se traduce prin invidie pentru numărul cupei la sutienul Serenei, decât în preocupare pentru personalitatea acesteia. Fiind cea mai slab dezvoltată dintre colegele ei de clasă, Jenny apelează, în disperare de cauză, la o soluție disponibilă pe Internet, dar care, în cele din urmă, o va face mult mai receptivă la zicala ”Ai grijă ce-ți dorești!”.

Vanessa Abrams, cu părul ei negru și lung, are suficient potențial pentru a fi considerată frumoasă, preocuparea ei pentru a obține această calificare publică vizându-l, în special, pe Dan Humphrey. Din păcate, el vede în ea mai degrabă o prietenă, decât o iubită. Însă, după cum spuneam, Vanessa e o fată dispusă să-și exploateze potențialul la maxim.

Acum să nu credeți că, atâta timp cât personajele sunt mai mici ca vârstă, intrigile pe care le croiesc, fiecare după propriile puteri, ar fi cumva inferioare celor de mai târziu. Nicidecum, poveștile sunt la fel de amuzante, spumoase și ”intrigante” ca și în celelalte volume ale seriei, recomandând acest volum ca pe un must-read pentru oricine se declară fan al romanelor ”Gossip Girl” (de ce nu, și al serialului TV inspirat de această serie), sau orice cititor pasionat de romane cu și despre adolescenți.

Eu sunt numărul patru – Pittacus Lore

Cristian Pataki — Sun, 27 Nov 2011 23:44:08 +0000

Un material de Cristian Pataki

“Trei sunt deja morţi, eu sunt Numărul Patru“, este un început care te face să-ţi curgă apa-n gură, dacă devorezi lectura sci-fi. Această „fantezie” îţi oferă şi câteva scurte momente horror care te fac să-ţi încordezi muşchii de la picioare. Bine, nu ajungi să faci cârcei, aşa cum am păţit în copilărie urmărind Jack spintecătorul, dar să nu uităm că un film este la fel de „gustos” precum o gumă de mestecat second-hand. Iar ca un bonus, filmul face să semene foarte mult cu The Twilight, ceea ce îi dă un gust de parodie.

Ştiind cât de antrenantă este cartea, am vrut să văd neaparat şi filmul! Chiar zilele trecute am auzit de apariţia lui. Aşadar, vă sugerez ca înainte de toate, să citiți cartea, pentru a experimenta o savoare cât mai intensă. Continuați apoi cu orice altă carte sau cu vizionarea unui cu totul alt film…

Ecranizarea este placută dacă îţi plac bătăile de joc, ştiind deja din roman anumite momente, distorsionate fără pic de bun simţ artistic, caracteristic Hollywood-ului. Idem şi faţă de lucrările Dune (Frank Herbert) sau Profeţiile de la Celestine (James Redfield) şi cu siguranţă a multor altora.

Revenind la literatură, personal nu m-am putut abţine până nu am dat gata, aproape imediat, cele 570 de pagini pentru că nu pot să nu citesc atunci când primesc cărţi noi – cu împrumut, pentru două zile – moneda de schimb fiind Războiul uriaşilor de Stephen Donaldson.

O certitudine este faptul că autorul încearcă să dea o aliură de dragoste, însă de departe se observă cât sunt de importante alte evenimente decât dulcegăriile. Este o evadare în SF, punct.

Încercând sa nu fur din plăcerea lecturii, foarte pe scurt rezumând, povestea este despre o mână de refugiaţi de pe o altă planetă, Lorien. Aceşti extratereştrii călătoresc foarte mult dintr-un colţ în altul al lumii pentru a nu fi descoperiţi şi ucişi de o altă rasă. Aceştia din urmă, mogadorienii, nu numai că invadau, dar şi exterminau celelalte specii, printre care au ales şi planeta noastră drept ţintă a expansiunii lor.

Lectură plăcută şi orizonturi cât mai deschise.

Jocurile Foamei, arena unui viitor

andreea — Mon, 21 Nov 2011 14:49:28 +0000

Un material de Pontos Cristian

Oare mai sunt carti scrise in prezent pentru indepartatul viitor, care vor fi emblematice prin ideile prinse de pagini si de care sa iti aduci aminte cu usurinta cand nepotii tai vor avea parte de aceleasi trairi ca tine? Mai sunt carti ce iti expedieaza speranta, fara sa transforme textul intr-un basm prafuit de veacuri si uitat de timp?

Sunt rare acele scrieri in care personajele sunt stegarii perfecti al unor idei ce nu se descompun in nicio epoca, continuand sa uimeasca timpul si generatiile aduse de el, printr-o “cheie” pe care literatura sper sa nu o piarda niciodata. Un volum simplu ca limbaj si ca actiune, dar cu adancimi de necuprins ce te face sa le explorezi si sa ramai uimit de zeci de ori datorita autoarei Suzanne Collins si a ceea ce a reusit ea in acest prim volum al trilogiei “Jocurile Foamei”, apreciata atat de critici cat si de cititori.

In carte gasim o lume devastata care a mers mai departe, dupa un zar aruncat de mana stanga a sortii, in care fragila libertate a oamenilor s-a evaporat. Panem, o natiune situata pe vechea America de Nord, impartita in 12 districte si condusa de Capitoliu, a pus la cale o competitie sangeroasa pentru a mentine autoritatea sufocanta peste cetatenii sai. E vorba despre aducerea de tributuri din fiecare district, o fata si un baiat din fiecare, iardin competitia la care iau parte 24 de tributuri, doar unul singur poate supravietui, devenind castigatorul unei noi editii a Jocurilor. Ah, am uitat sa mentionez ceva, un detaliu si mai grotesc: toata competitia este transmisa de televiziune pentru telespectatori, pentru ca ei sa poata vedea suprematia Capitoliului, in timp ce niste copii se ucid intre ei, an de an.

Katniss Everdeen va fi tributul feminin al Districtului 12, cel mai sarac dintre toate, numai ca ea se ofera voluntar dintr-o cauza foarte simpla si nobila, dupa cum veti vedea, alaturi de Peeta Mellark, tributul masculin. In Jocurile Foamei regulile sunt simple, concentrate pe rezultatul dorit de Capitoliu: 23 de morti si un tribut castigator, ce demonstreaza o societate a supunerii totale, a foamei si a deznadejdii. Atmosfera seamana cu cea din cartea “1984″ a lui George Orvell, pe care autoarea a integrat-o perfect ca rezultat al viitorului, reusind sa creeze o lume ce i se alatura celebrului roman “1984″, dar si cartii lui Cormac McCarthy, “Drumul”. Chiar daca competitia de acest fel deja are o lunga traditie in districte, o dragoste neasteptata dintre Peeta si Katniss va fascina intreg Panemul!

Intr-adevar, dupa o asemenea lectura te bucuri ca mai sunt inca doua carti de citit; ar fi un pacat real daca universul imaginat si prins intre coperti nu ar duce o politica expansionista si sa fie descris mai in detaliu. Ca un sfat, daca puneti mana pe aceste jocuri fiti pregatit sa mai jucati de doua ori: “Sfidarea” si “Revolta”.

Jocurile foamei – o lectura perfecta

Cioara Andrei — Wed, 26 Oct 2011 08:49:30 +0000

Un material de Cioara Andrei

“-Un baiat frumos ca tine. Trebuie sa fie o fata frumoasa. Haide, cum o cheama? insista Caesar.
-Ei, exista o fata. Sunt nebun dupa ea de cand ma stiu.
-Pai uite cum faci. Castigi si te intorci acasa (la ea)! spune incurajator Caesar.
-Victoria nu o sa fie de folos in cazul meu, zicea Peeta.
-De ce nu? intreaba Caesar.
-Pentru ca… pentru ca… ea a venit aici, cu mine.”

Din acest punct carte devine cu adevarat interesanta.

Ei bine, “Jocurile foamei” incepe cu prezentarea unei zile obisnuite (vanat, alergat prin padure) din viata eroinei noastre: Katniss. Daca pentru noi e ceva ciudat, pentru Catnip, asa cum o poreclea Gale, vanatoarea era un mod obisnuit de a pregati masa pentru mama si sora ei, Prim. Gale ne este prezentat drept prietenul ei de o viata, cu care se intelege foarte bine. Cei doi prind iepuri si alte animale si in shimbul lor primesc bani de la primarul si brutarul orasului. Pana aici totul este bine, dar am uitat sa aminesc faptul ca Katniss si familia ei locuiau intr-o zona care, candva a fost continentul America de Nord. Acum este o zona impartita in 12 Districte, iar capitala acestora, Capitoliul, era considerata zona de maxim interes a regiunii.

Pentru a arata cat te puternic este Capitoliul, in fiecare an se organizau asa numitele Jocuri ale foamei sau, mai precis, un joc sangeros in care 24 de copii erau inchisi intr-o arena si lasati sa se omoare intre ei pana ramane un singur supravietuitor. Pregatirile pentru acest joc sunt infaptuite cu mare fast de catre autoritatile din fiecare disctrict, existand o urna cu toti copiii din cele 12 regiuni, extragandu-se cate o fata si un baiat. Normal, fiecare era trecut o singura data, dar din cauza saraciei, copiii erau obligati sa se inscie de mai multe ori pentru a primi ceva mancare. Katniss era inscrisa de mult prea multe ori, in timp ce sora ei, Prim, pe care isi dorea sa o protejeze cu orice pret, avea un singur bilet. In ciuda acestui fapt, din Districtul 12 au fost alesi Prim si Peeta, fiul brutarului. Katniss s-a oferit voluntara sa intre ea in joc si asa au ajuns sa se cunoasca mai bine cei doi: Katniss si Peeta.

Dupa mai multe pregatiri, interviuri, ceremonii, cei doi intra in joc sub o aripa protectoare: cea de indragostiti. Desi, la inceput era doar o strategie de joc, acestia incet-incet isi recunosc sentimentele unul fata de celalalt. Dupa inceperea jocului, Katniss a adoptat drept tactica fugitul si s-a ascuns de tributurile profesioniste, adica acele tributuri care sunt antrenate an de an pentru acest joc; in timp ce Peeta s-a aliat cu ele. Totusi, eroina noastra se aliaza cu o fata firava din Districtul 11 pe nume Rue. Aceste doua reusesc sa ii pacaleasca pe profesionistii si punandu-i in dificultate. Insa Rue are parte de un destin tragic in arena… Iar acest moment, dupa parerea mea este un alt punct culminant. Cred ca toata lumea care a citit cartea a plans in clipele in care Katniss a invelit-o in flori si i-a cantat pana a inchis ochii. Chiar daca a fost puternica si nu a plans, am plans noi toti si pentru Catnip.

Desi doar unul poate castiga in arena, datorita succesului pe care cei doi indragostiti l-au obtinut, se anunta ca pot sa castige doua persoane daca sunt din acelasi district. Dupa moartea mai marii parti din tributuri, Peeta se aliaza cu Katniss impotriva dusmanului lor: Cato. Cei doi se pornesc in cautarea lor, dar Creatorii-de-joc, cei care controleaza tot ce se intampla in arena, introduc in competitie o haita de mutanti meniti sa ii omoare pe toti. In cele din urma Cato este omorat cu o sageata aruncata de Katniss, iar cei doi asteptau sa fie numiti castigatori, dar nu a fost asa ci s-a anuntat ca regula noua a fost revocata si ca doar unul poate sa castige in final. Dand dovada de iubire adevarata, cei doi vor sa inghita fructe otravitoare dar sunt opriti la timp si declarati castigatori.

Peeta si Katniss se intorc in Capitoliu unde au loc alte interviuri, o ceremonie de premiere si apoi se intorc acasa la familiile lor cu gandul ca se vor desparti.

Aceasta carte merita citit de orice, indiferent de varsta. Poate fi luata ca o lectie de viata, invatandu-ne ca dragostea este foarte importanta si cu ea poti supravietui intr-o jungla, care pentru noi poate fi considerata viata cotidiana. Continuarea se anunta chiar mai interesanta caci acum cei doi indragostiti trebuie sa treaca peste o serie mare de obstacole puse la cale de catre Capitoliu.

Eu sunt numarul Patru – Actiune la puterea 4X4

Andi Telit — Fri, 14 Oct 2011 12:17:19 +0000

Un material de Andi Telit

În ”Eu sunt numărul Patru”, Pământul joacă rolul de câmp de luptă între două civilizații extraterestre, respectiv mogadorienii și lorienii, ambele superioare celei omenești.

Băieții răi – mogadorienii – o civilizație războinică, ce și-a secătuit de resurse propria planetă, au devastat deja planeta lorienilor și acum au pus ochii pe planeta noastră. Singurii care li se pot opune sunt nouă copii lorieni, trimiși de părinții lor pe Terra, pentru a crește și a avea timp să-și antreneze puterile speciale, cu ajutorul cărora îi pot învinge pe megadorieni.

Băieții buni – lorienii – au avut o planetă pe care au îngrijit-o cum se cuvine iar ea, drept răsplată, i-a înzestrat cu puteri deosebite – unul putea controla vârsta biologică, altul se putea face invizibil, unii puteau vorbi cu animalele etc. De asemenea, lorienii știu să facă anumite vrăji, imposibil de spart, ca cea pusă pe cei nouă copii trimiși pe Pământ, care nu le permite mogadorienilor să-i ucidă decât într-o anumită ordine.

Din cauza asta, cei nouă refugiați, împreună cu protectorii lor (cepani le zice) s-au și împrăștiat în cele patru zări și nu țin, sub nicio formă, legătura unul cu altul.

Pittacus Lore (este vorba de fapt de două persoane care au scris împreună acest roman – James Frey si Jobie Hughes) ne invită să urmărim aventura copilului lorian cu numărul Patru – John Smith. El are deja trei cicatrici (însemnând că primii trei conaționali i-au fost uciși, iar el este următorul pe lista mogadorienilor), ajunge într-un orășel din Ohio, Paradise, se îndrăgostește de cea mai frumoasă fată din liceu (Sarah), se împrietenește cu un băiat pasionat de SF (Sam) și, colac peste pupăză, încep să i se manifeste puterile neobișnuite.

După cum vă imaginați, mogadorieii îi suflă în ceafă, în timp ce tânărul încearcă să-și controleze puterile, să cucerească fata și să afle cât mai multe despre planeta sa de baștină și moștenirea primită de la strămoșii săi.

Este genul de carte cu o acțiune care te prinde și nu te mai lasă, până la ultima pagină, chiar și după! Ceea ce e foarte bine, căci autorii au planificat să mai scrie încă vreo șase volume (Nemira a publicat deja versiunea românească a volumului cu nr. 2 – ”Puterea celor Șase”). Lectura în sine nu este deloc dificilă, dimpotrivă, mi s-a părut oarecum facilă, mulată perfect pe caracteristicile publicului țintă al unui astfel de volum, respectiv young-adults.

Dar asta nu înseamnă că nu poate fi o lectură agreabilă, dacă nu chiar foarte plăcută chiar și pentru cititori mai în vârstă, dar care pot gusta o poveste modernă, captivantă, despre lupta dintre bine și rău, despre evoluția unor copii spre maturitate, despre puterea speranței, despre prietenie și multe dintre lucrurile, întâmplările, sentimentele care ne fac să fim oameni mai buni.

Puterea celor 6 – Jocul de-a numerele

N.S — Thu, 06 Oct 2011 08:35:40 +0000

Un material de N.S.

Doi scriitori (James Frey și Jobie Hughes) ne spun, ca unul (Pittacus Lore), povestea celor nouă copii fugari de pe planeta Lorien, care se ascund alături de protectorii lor pe Pământ, de cei care le-au distrus casa – invadatorii nemiloși de pe Mogadore.

Copiii refugiați de pe Lorien sunt înzestrați cu puteri excepționale, care ar trebui să-I ajute să-și recucerească și să-și repopuleze planeta, numai că acestea se manifestă abia când ating vârsta adolescenței, ceea ce le oferă suficient timp megadorienilor să-I vâneze și să-I ucidă. Sarcina megadorienilor este, totuși, îngreunată de o vrajă imposibil de ridicat, care nu le permite să-I ucidă pe cei nouă copii decât într-o anumită ordine, atâta timp cât aceștia nu se află în același loc. Așa că cei vânați s-au împrăștiat în cele patru zări, făcând încercări disperate nu atragă atenția urmăritorilor necruțători, măcar până devin stăpâni pe puterile lor.

Poate vă întrebați de ce ne-ar interesa pe noi, pământenii, soarta celor nouă copii refugiați. Ei bine, urmăritorii lor, care deja se plimbă printre noi în număr mare, și-au pus în plan să cucerească și Pământul iar singurii care-i pot opri să facă asta nu sunt alții decât copiii lorieni.

Din păcate, primii trei apărători ai Pământului – putem să-i considerăm așa – sunt deja morți, iar numărul Patru – care și-a luat un nume cât mai inofensiv de pământean, respectiv John Smith, abia scapă cu viață din confruntările cu dușmanii lui, povestite în prima secvență a acestei aventuri, publicată de Nemira sub titlul ”Eu sunt numărul Patru”.

Recunosc, n-am citit volumul respectiv, însă adaptarea sa cinematografică (producție Disney, care din câte mi-au povestit prietenii ce l-au lecturat, respectă destul de mult acțiunea romanului) m-a făcut foarte curios să aflu urmarea poveștii. Atât de curios, că nu am mai avut răbdare până apare ecranizarea celui de-al doilea volum din serie.

Recunosc, mi-a fost puțin teamă că voi fi dezamăgit, când am deschis ”Puterea celor Șase”, că povestea citită nu se va ridica la înălțimea așteptărilor cu care m-a obișnuit filmul văzut la cinematograf și că poate povestea nu va fi la fel de dinamică și atrăgătoare.

N-a fost cazul. Am urmărit cu sufletul la gură, incapabil să las cartea din mână, până la ultima pagină, întâmplările prin care trec cei 6 supraviețuitori lorieni, care acceptă că ”puterea stă în unitate” și deci, în pofida pericolului la care se expun, că trebuie să se regăsească unii pe alții și să facă front comun împotriva megadorienilor.

Cel de-al doilea volum al seriei este povestit din perspectiva a două personaje, un băiat – numărul Patru (John) și-o fată – numărul Șapte (Marina). Pe de o parte, John împreună cu Sam și numărul Șase, sunt fugăriți, atât de extratereștri, cât și de autorități, după isprăvile săvârșite în primul roman, în timp ce numărul Șapte stă ascunsă, alături de protectoarea ei, într-o mănăstire din Spania. Chiar dacă protectoarea asta (care trebuia s-o și învețe cum se putea apăra mai bine de megadorieni) nu prea își face treaba, când veștile despre numărul Patru ajung la Marina, prin intermediul internetului, fata este gata să intre în acțiune.

Iar acțiunea, da, acțiunea, este absolut trepidantă, un adevărat sprint. Nu te plictisești o clipă, tensiunea nu scade nici măcar o pagină. Exact când te aștepți mai puțin, apare ceva care schimbă total situația, în general în defavoarea adolescenților de pe Lorien, pericolul și nesiguranța urmărindu-i pas cu pas în încercările lor de a-și devansa urmăritorii și a afla cât mai multe despre Moștenirea lor, despre planurile celor care i-au trimis pe Pământ.

Pagină după pagină, alături de ei, ne afundăm tot mai mult în poveste, descoperim lucruri noi despre adolescenții lorieni, despre puterile lor, unele mai atrăgătoare ca altele (spre exemplu, puterea de a manipula vârsta unei persoane) și, mai ales, devenim din ce în ce mai interesați de cum vor evolua (apar și intrigi sentimentale, ceea ce complică si mai mult povestea) , de cum cum vor reuși să se salveze și să -i salveze pe pământeni de o amenințare pe care prea puțini o conștientizează.

Ce să mai, eu unul abia aștept să apară volumul trei al seriei!

Revolta – Este sau nu Gaita Zeflemitoare suficient de puternica?

Ghiultu Sabina — Thu, 15 Sep 2011 08:24:23 +0000

Un material de Ghiultu Sabina

Finalul superbei trilogii Jocurile Foamei m-a surprins intr-un mod atat de placut incat nici nu stiu cum sa va descriu asta. Desi am citit-o prin vara lui 2010 si pana acum nu am avut suficient timp sa ii scriu si recenzia, pot spune ca mie inca nu imi vine sa cred ca s-a terminat. Pur si simplu mai vreau.

Povestea lui katniss este atat de frumoasa, de emotionanta, dar si plina de incercari, sacrificii si tragedii care uneori nu pot fi date uitarii, ci lasa rani adanci. Uneori ranile sunt atat de adanci incat nu se pot vindeca si trebuie pur si simplu sa traiesti cu ele toata viata. Daca ati citit cartea stiti cu siguranta la ce ma refer, daca nu, grabiti-va si cititi-o pentru ca merita fiecare banut si minutel. In plus, in curand veti putea vedea ecranizare primului volum, mai exact in martie 2012.

Asa cum multi stiu, Jubileul Pacificarii nu se incheie asa cum ar trebui si Katniss se trezeste undeva departe, tocmai pe taramul celui de-al 13-lea district, candva distrus de Capitoliu. In acelasi timp, districtul 12 este pur si simplu sters de pe harta si majoritatea populatie moare inghitita de daramaturi sau cuprinsa de flacarile ce mistuie totul in calea lor.

Cand isi revine, Katniss este marcata de pierderea locului pe care il considerase intotdeauna acasa si de faptul ca peeta ajunge in mainile presedintelui Snow, in Capitoliu. Katniss are un singur scop: eliberarea lui peeta cu orice pret. Pentru asta, ea incheie un pact cu presedinta districtului 13 in care ea mentioneaza clar ca ea e cea care il omoara pe Snow, pe langa alte cereri.

Districtul 13 incepe sa fie bombardat, dar Katniss nu se da batuta si prin intermediul unor spoturi isi mentine legatura cu cei din districte, ii incurajeaza si ii face pe toti sa isi doreasca o revoltä‚ ce poate schimba totul. Felul in care se arata, vie si de neoprit ii face pe toti sa vada ceea ce este ea cu adevarat, gaita zeflemitoare, singura capabila sa le dea forta pentru a lupta si pentru a-si recapata libertatea.

Katniss reuseste sa ajunga in Capitoliu, sa se apropie de Snow si sa incerce sa il smulga pe Peeta din mainile celui care a incercat mereu sa le faca rau. Daca v-a reusi sa ajunga pana la el si sa il elibereze veti afla doar citind cartea (seria) pentru ca eu nu am de gand sa va dezvalui tot.

Felul lui Katniss de a se purta si de a gandi m-a impresionat enorm, iar finalul mi-a adus vreo cateva lacrimi desi intr-un fel ma asteptam la el, dar cum poti uita ca ai participat de doua ori la Jocurile Foamei, ca printr-un miracol ai scapat, dar ai ramas cu urme adanci care nu iti permit sa iti traiesti viata asa cum ti-ai dori? Cum poti da uitarii toate momentele din arena in care oamenii mureau in fata ta, fie de mana ta sau de a altcuiva? Cum poti alunga cosmarurile ce te trezesc in mijlocul noptii? Cum poti?? Ei bine, aflati ca nu se poate.

Desi Katniss nu mai trebuie sa lupte pentru a trai, lupta zi de zi pentru a uita totul, pentru a avea o viata fericita.

Vreau doar sa va mai spun ca am recomandat aceasta serie unor persoane si nimeni nu s-a plans. Cu totii au spus ca este o poveste incredibila. Eu spun ca e o poveste in care dragostea ii impinge pe oameni catre sacrificii si catre o lupta continua atat pentru lucrurile in care cred, cat si pentru dreptul la libertate si viata. Intr-un fel cartea aminteste de momentele in care oamenii se aflau sub conducerea dictatorilor si suferea din toate punctele de vedere. Aceasta serie este pur si simplu o lectie de viata pe care noi toti ar trebui sa o invatam. Pe mine m-a schimbat si acum vad lumea putin altfel. Sper ca si pe voi v-a schimbat si ca ati reusit sa va maturizati alaturi de Katniss.

Agentul Inaripat al Majestatii Sale– Naomi Novik

Pontos Cristian — Fri, 09 Sep 2011 13:59:54 +0000

Un material de Pontos Cristian

Volumul acesta l-am ales cum nu am mai facut pana acum cand vine vorba de a achizitiona o carte, m-am luat dupa un enunt al unui regizor de pe coperta, regizor celebru pentru adaptarea Stapanul Inelelor, Peter Jackson, care a achizitionat deja dreptul de ecranizare a intregii serii Temeraire. Mi-am zis ca este un lucru ce nu poate trece neobservat deoarece este stiut ca regizorul e insetat de fantasy veritabil si inovator.

In plus coperta este o bijuterie care pentru multi cititori nu conteaza, dar conteaza, daca un lucru poate fi facut si estetic, de ce nu. Este mai bine ca este prezenta in editie cartonata si nu paperback. Astfel a ajuns in mainile mele si nu imi pare rau pentru banii evacuati din portofel.

Titlul cartii „Dragonul Majestatii Sale” aduce foarte mult cu o povestire a lui Fleming, autorul celebrului Bond, James Bond. E simplu de ce, inlocuiti cuvantul dragonul cu eroul spionajului si obtineti Agentul Majestatii Sale. Intr-un fel este comic. Dar sa trec la carte.

E fantastic, dar este imbinat cu evenimente din istoria universala, in special episodul Razboaielor Napoleoniene, rezulta cele doua tabere din prima carte englezii si francezii. Doar ca singura diferenta ca mai este ceva, alti combatanti pentru ambele popoare : dragonii. Cum britanicii se gasesc in inferioritate numerica la Fortele Aeriene, divizia cu dragoni, in momentul in care Will Laurence, capitan, ce a capturat o fregata inamica ce strabatea oceanul cu o incarcatura valoroasa si anume oul din care va iesi un dragon rar, Temeraire.

Om fidel si mandru al Marinei, Laurence trebuie sa renunte la rangul de capitan de nava pentru cel de dragon. Si asta soseste cu sacrificiu, este de stiut ca ciar de rangul este identic, capitanii Aviatiei sunt solitari, nu pot sa-si intemeieze familie si in timp de razboi si de pace. Dotat de simtul onoarei si a datoriei si in timp de rascruce isi va primi soarta , chiar daca cu retineri mari. Iese in final cu bucurie deoarece dragonul, botezat de Will Temeraire ii este fidel si il va apara.

Dragonul este unul care ii este neobosit in a afla mai multe despre lumea din care face parte. Chiar daca dupa cum am aflat, autoarei, Naomi Novik i-au trebuit sa-l scrie doar doua luni, nimic din lectura nu pare grabit sau omis in ce priveste detaliul sau culoarea frumoasa a naratiunii. Totusi din cauza ca nu pare scris doar ca sa fie scris, am retineri ca a fost terminat in asa scurt timp.

Pentru paragraful final, cartea s-a dovedit o lectura pentru copiii cuprinsi de la varsta l-a care stiu magica arta de a citi pana la copii care au nepoti. Nu ma gasesc in cele doua extreme dar imi imaginez ca daca as fi un nepotel ce inca nu se joaca cu literele, as dori ca parintii sau bunicii sa o citeasca seara. In mod cert as avea vise legate de zbor si da, as cere Mosului in loc de un caine sau pisica un….. Ei bine cred ca stiti deja ce, un dragon daca nu se poate un Celest un Regal Copper, aflati voi de ce. Iar de personaje prinzi drag, imaginile din batalii sunt furnizate facil prin stilul scriitoarei, si ce fresce de lupta sunt cuprinse intre cele doua coperti, o batalie cu iz de invazie.

O adevarata carte de aventuri, care gratie editurii Nemira speram ca va continua sa fie tradusa in restul volumelor din serie.

Eu sunt numarul patru de Pittacus Lore

Puf Andreea — Tue, 16 Aug 2011 10:41:56 +0000

Un material de Andreea Puf

Ce ati spune daca ati afla ca extraterestii sunt printe noi? Ce ati spune daca ati afla ca vecinul, colegul sau necunoscutul langa care ati stat in metrou este extraterestru?

Mogadorienii au venit pe Terra sunt peste tot si incearca se ne descopere slabiciunile pentru a ne anihila, vor aceasta planeta si nimic nu le sta in cale, au mai facut-o si pana acum.

Planeta Lorien a fost distrusa de mogadorieni, doar un mic grup a supravietuit refugiindu-se pe Terra, noua copii insotiti de cate un protector, insa ei sunt cautati de mogadorieni. O vraja ii tine insa inca in viata, dar ei trebuie sa stea separati si sa traiasca asemeni unor fugari. Nu pot fi ucisi decat in ordinea numerelor, iar fiecare stie cand unul dintre ei a fost gasit. Numarul unu a fost ucis, la fel si numarul doi si trei, iar acum il cauta pe numarul patru.

El este cel ce ne spune povestea lui, acum se numeste John Smith si se ascunde in Paradise, Ohio impreuna cu mentorul sau, Henri. Are numai cinsprezece ani si pana acum a dus o viata de fugar, nu are lucruri personale, nu are prieteni, nu are nici macar un nume, mereu pe fuga si a obosit.

Paradise pare a fi un loc bun, un loc unde isi poate incepe o viata. Isi face preteni se indragosteste si-ar dori sa ramana aici, dar oare va putea? Oare mogadorienii il vor lasa in pace? Cel mai probabil nu, insa a venit momentul sa-i infrunte.

Am citit pe nerasuflate aceasta carte, pur si simplu nu imi venea sa o las jos din mana. Cartea are de toate – actiune, aventura, iubire, lupta.

Mi-a placut stilul in care este scrisa, simplu, curat, fara descrieri obositoare. Este o lectura facila, dar in acelasi timp captivanta. Povestea este spusa din perspectiva lui John Smith (numarul patru), un adolescent de origini extratereste, dar care la fel ca un oricare tanar trece printr-un proces de maturizare. John are propriile lui temeri, cu siguranta mult mai mari decat ale unui om, se teme pentru viata lui si a mentorului sau, se teme ca nu va avea parte de “mostenirile” lui, iar pe langa toate astea se confrunta si cu lucruri normale, cum ar fi prima dragoste, integrarea intr-un colectiv.

Ceea ce admir la acesta carte este credibilitatea personajelor, nu sunt perfecte, au slabiciuni, temeri si pe parcursul cartii evolueaza.

Este un citat in carte care se repeta, cel ce face referire la speranta: “Speranta?… E prea devreme sa renunti la speranta. Speranta dispare ultima. Daca o pierzi, pierzi totul. Iar cand ai impresia ca totul e pierdut, ca totul e cumplit si sumbru, speranta continua sa existe, intotdeauna.”

Cred ca acesta este mesajul cartii; fara sperata viata nu ar mai exista, lumea traieste sub acest simtamant. Fara speranta intregul mecanism s-ar opri, lumea s-ar prabusi fara ea.

“Eu sunt numarul patru” este mai mult decat un roman SF despre extraterestii si lupta pentru suprematie, este o carte despre umanitate, despre speranta unei vieti fericite, despre lucrurile simple ce te fac mai fericit. Va recomand sa cititi aceasta carte, chiar merita.