Mai intai ar trebui sa vedem de ce ati vrea sa cititi o carte cu un asemenea titlu. Pentru a putea da un raspuns bun, un argument solid in vederea optiunii alese, trebuie sa facem o excursie mintala si exotica in nu tocmai pitoreasca si insorita statiune turistica a cotidianului.

Avem societatea aflata intr-o viteza accelerata, setata de vreo doua secole, in care toate furnicile trudesc, se grabesc, aduna si se gandesc la Regina lor: Munca. Interesant cap incoronat, nu? Unul care te face sa te expulzezi din caldura patului in diminetile friguroase si ploioase si nu te prea lasa sa te delectezi in parfumul unei cafele aromate savurate cu cei dragi dupa un pranz incet si copios. Nu, crunta regina are pentru umilii ei supusi doar un meniu de fast-food cu nume pe care banuiesc nu trebuie sa-l expun aici in continuare, dar regina este puternica din cauza servitudinii unui adevarat jandarm dispus sa isi respecte juramantul 24 de ore din 24 de ore, 7 zile din 7. Mai rau este ca fiecare dintre noi il avem pe noptiera, perete, prins de mana sau in buzunar si ne aminteste de suveranitatea muncii: ceasul.

„Ghidul lenesului. Mic tratat pentru lenesi rafinati” al lui Tom Hodgkinson este redactat pe orele zilei si nu pe capitole, pentru a se declara liber de constrangerile unei muncii cotidiene si organizate. Din perspectiva sa, munca organizata aduce prea apropiat de sensul de crima organizata si nu greseste foarte departe in afirmatie. Lenea, sau o stare de spirit inalta, era la inceput un atribut definitoriu pentru nobili, adevarati artisti si martiri ai lenesilor in purpura, ce aveau pe lista de indatoriri un fel de program de munca scris cu caractere mari si de aur, un singur cuvant: Nimic.

Din nefericire, si aristocratia a fost scuturata de o furtuna ce a schimbat orientarea umanitatii, si anume Revolutia Industriala. Prin ea oamenii s-au pus in serviciul masinii punand capat unei vietii cat de cat boeme, inlocuind viata cu acumularea de bunuri, identic cu o furnica. Statutul lenesilor de-a lungul raului cronologic, care intelegeti dumneavoastra nu seaca de pe o zi pe alta, s-a schimbat prea putin, ei find vazuti ca mari pacatosi ce si-au asigurat un cerc in infern sau uneltitori ce deseori ajung paria. Nu ca le-ar pasa, lenesii fiind ocupati cu nimicul rafinat, in acelasi fel in care Michelangelo isi desavarsea marea capodopera, si lenesii se rafineaza utilizand un motto pentru Marea Arta a Nimicului: munca iti face bine daca o face altcineva.

Intr-adevar. sa te opresti la o carte de asemenea tematica este o destinatie exotica in timpurile noastre in care si arta, suprema leneveala, se condenseaza ca sa ne rapeasca cat mai putin timp cu putinta. Un exemplu il ofera numarul mare de idolatri ai filmelor in defavoarea cartilor, nu ca una din ele nu ofera un moment, scurt sau lung de o stare de comod si comfort insotita de un moment creator.

Va rog in final, aproape anticontextual, sa nu va fie mila de cateva calorii arse daca va intindeti dupa carte pe un raft mai inalt intrucat prin ea va puteti licentia inr-o arta rafinata.

Partea finală a călătoriei fascinante prin istoria imaginată a omenirii, l-a surprins pe Sir Arthur C. Clarke destul de aproape de sfârșitul propriei călătorii personale prin viață. Totuși, vârsta și crunta boală cu care se lupta de ceva timp, nu l-au împiedicat să dea o finalitate celebrei sale odisee, o poveste care a ținut cu sufletul la gură nenumărați cititori și care a schimbat nu doar orizonturile scrierilor Science Fiction ci, într-o foarte mare măsură, a redesenat harta viselor și aspirațiilor legate de explorarea spațiului de către Omenire.

Și chiar dacă la data când a terminat de scris Odiseea Finală Sir Arthur C. Clarke mergea în baston, imaginația debordantă și măiestria literară cu care și-a încheiat una din cele mai faimoase aventuri din lumea cărților (și de ce nu, a cinematografiei, dacă luăm în considerare “A space Odissey” a lui Stanley Kubrik) nu m-au lăsat o clipă să-mi aduc aminte asta, în timp ce am parcurs paginile romanului, cu sufletul la gură.

Încă de când am deschis volumul, m-am așteptat să aflu câteva din răspunsurile la misterele lăsate nedeslușite în volumele anterioare, iar Sir Arthur C. Clarke nu m-a dezamăgit deloc.

În primul rând (și în sfârșit, aș putea adăuga) aflăm ce reprezintă faimoșii monoliți – TMA 1 – monolitul găsit pe Lună, care a fost adus pe Pământ în 2006 și înălțat în fața Clădirii Națiunilor Unite din New York (vă amintiți ”A Treia Odisee”) – și monolitul TMA0, descoperit în Africa, cel care a fost responsabil de declanșarea evoluției intelectuale a omenirii (este posibil să fi făcut cunoștință cu el în Prima Odisee).

Nu vă spun decât că misterioasele artefacte s-au trezit la viață, gata să-și finalizeze menirea, așa cum le-a fost imprimată de către creatorii lor omnipotenți, cu eoni în urmă, și că rolul lor lor nu este chiar atât de benefic pentru Omenire cât ne-am fi așteptat cei mai optimiști dintre noi.

Aflăm, de asemenea, care a fost soarta finală a astronautului Dave Bowman, unul din eroii principali din Prima Odisee, cel care, confruntat pentru prima oară cu monolitul de pe Lună avea să transmită pe Pământ mesajul criptic “Dumnezeule, e plin de stele!”, precum și ce s-a întâmplat cu trupul rătăcit prin spațiul înghețat al fostului său coleg, Frank Poole. Acesta va fi și unul din eroii principali ai acestui volum, în care, desigur, ne reîntâlnim și cu maleficul, după părerea mea, computer HAL (știți, cel responsabil de moartea câtorva astronauți), între timp, evoluat într-o entitate superioară, la care puțini s-ar fi gândit.

De la Prolog, până la Epilog, prin intermediul cowboy-ului cosmic Frank Poole, ”străinul care se trezește într-un timp străin”, Arthur C. Clarke ne conduce printr-o poveste la fel de interesantă ca și cele anterioare, o poveste despre Planeta Albastră și ființele uimitoare pe care le adăpostește, ființe atât de involuate însă, încât, la un moment dat, zeii lor ajung la concluzia că nu mai merită să-și bată capul cu salvarea omenirii.

Din fericire, aceiași zei se răzgândesc până la finalul poveștii, hotărându-se că ”este prea devreme pentru a-i judeca; Când Ne Vom Întoarce, în Ultimele Zile, Vom Vedea Ce Trebuie Salvat.”

]]> http://nemirabooks.ro/3001-odiseea-finala-%e2%80%93-raspunsurile-la-intrebari/feed 0 http://nemirabooks.ro/complimente-mic-tratat-de-intrebuintare-a-complimentelor-gloria-beck http://nemirabooks.ro/complimente-mic-tratat-de-intrebuintare-a-complimentelor-gloria-beck#comments Wed, 19 Oct 2011 12:45:46 +0000 Pontos Cristian http://www.nemirabooks.ro/?p=2901 Un material de Pontos Cristian

Saptamana trecuta, vineri, m-am regasit in templul cartilor, vulgar numita de mirenii epocii contemporane librarie. Este un loc unde, de regula, ochii iti cad pe un volum sau doua, in functie de camaruta de piele a banilor nu tocmai fertili, sau te regasesti cu o noua carte a unui autor preferat. Am fost surprins placut in acea zi nu tocmai prietenoasa, de un nou volum al editurii Nemira in colectia botezata in mod inspirat Bonton. O colectie deosebita pentru mine datorita rafinamentului catifelat impletit cu umorul intelectual specific acestei sectiuni a editurii.

Cartea este intitulata „Complimente. Mic tratat de intrebuintare a complimentelor”. Sa pornim in explorarea universului dintre coperti, luand termenul de “compliment”, care este definit drept un cuvant de lauda, de magulire ce exprima o atitudine prietenoasa, de stima, respect sau de consideratie.

Pentru autoare, chiar si in acest secol al vitezei, chiar si in limbaj, a observat subnutritia unor vorbe, standardizarea unei conversatii in special in sensul ei negativ, devenind la fel de calda ca bisturiul unui chirurg. A reliefat importanta stapanirii formularii unor complimente, ce intr-adevar pot ajunge la treapta de arta! Prin intermediul ei, un individ isi traduce emotiile in ganduri iar pentru a le putea impartasi in vorbe catre ceilalti, este posibil sa fie creativ in cuvinte frumoase; ocazii sunt, totul este sa le rosteasca. Daca complimentul este adus intr-o discutie, atunci este pentru doua scopuri principale. Primul ar fi menipularea, esentiala si ea, doar ca mascheaza si o latura ascunsa a egoismului. Al doilea rol este unul de natura altruista, o mai buna interactiune cu ceilalti, fara un scop ascuns.

Cuprinsul cartii este impartit simplu, in capitole si subcapitole cu titluri alese, pornind de la un scurt istoric al complimentelor, pana la diferenta intre ce vor sa auda urechile femeilor fata de cele ale barbatilor. Veti vedea ce doreste sa auda fiecare dintre acestia sau la ce devine impresionat, cartea fiind o adevarata calatorie pe mapamondul garnisit in frumoasele cuvinte de suflet.

Este un volum ce iti ofera o lectura inedita, cu o tinta pe termen lung, ce iti arata puterea magica a cuvintelor si ce capodopere pot ele sa faureasca in jurul tau. Cine poate stii, poate ca si lumea este un fel de compliment, o vorba frumoasa, iar noi o ruinam. Hai sa incetam sa o mai distrugem si sa incepem cu utilizarea complimentelor!

Sunt sigur ca va fi o lectura usoara si placuta, precum a fost pentru mine. O recomand fara nicio remuscare, fiind o carte ce nu va rapeste din timp, ba din contra – cu ea realizezi ca timpul devine si mai pretios! Pentru cei carora va surade tema acestei carti, nu ezitati in a o deschide. Credeti-ma, dupa ce ati fost curajosi si ati facut acest pas, va ramane asa o perioada!

Motto: Venim pe rand si ne ducem pe sarite… (proverb din popor)

Am inceput a scrie ascultand acel Requiem celebru compus de marele Mozart pentru a-mi aminti ca sunt trecator dar mai ales gandindu-ma la cele din urma clipe ale vietii mele.

Te-ai gandit vreodata cum vei muri? Ca moartea ta poate fi comuna altora? Si oamenii celebrii mor?! Ca si moartea face parte din parcursul numit viata?

Ce e drept, suntem astazi atat de agitati si plini de vise incat chiar uitam sau vrem sa dam uitarii faptul ca o data se va pune punct. Dar cum? Iata ca am descoperit o carte ce iti pune la dispozitie o serie de exemple uneori tragi-comice iar alteori de-a dreptul de plans: “In memoriam – mic tratat de morti celebre” pe care o citesc si calugarii ce deja traiesc paradisiac asa dupa cum vei vedea pe coperta intai!

Nu poti cunoaste clipa… marturie ne sta moartea unor oameni celebrii ce au fost surprinsi de ea in ipostaze foarte diferite, iar Stephane Audeguy, autorul micilor descrieri, ni le descopera.

Te-ai intrebat vreodata cum/unde a-i vrea sa te gaseasca batrana moarte? Citeam undeva ca cineva spunea: „Mai bine iti speli dintii in cimitir decat sa mori in baie” (Jean-Claude Carrière). Gluma sau nu, mori si tu!

Cand citesti acele pagini, timpul se opreste, inima bate cu mai multa atentie, numeri fara sa vrei fiecare expiratie meditand ca poate fi ultima, vrei sa bei sau sa mananci ceva dulce desi nu-i mai simti gustul iar o lacrima ingheata pe obraz si te intrebi daca merita sa continui, dar ispita e mare si cand te-ai mai umplut cu un sfarsit de viata mai vrei…

Poti sa te gandesti la faptul ca odata poate cineva va scrie despre tine, despre ultimele tale momente si ce a urmat? Dar intrebarea cea mai tragica este: Ai trait in asa mod incat dupa moartea ta, celor ce ţi-au fost apropiaţi, sa nu le fie ruşine ca te-au cunoscut, pentru a putea varsa o lacrima sincera pentru tine, sa vada in tine un model, iar tu sa traieşti in continuare prin inima şi gandul lor? Sa nu uiti ca poti fi uitat!

Cand vezi atat de multe personalitati ce au murit, pe sirea spinarii tale simti cum te lovesc sute de fulgere inghetate si te intrebi retoric: Ce sanse am eu atunci? Multe intrebari, prea multe, dar la ele a incercat sa raspunda, dand exemple din istoria lumii, Stephane Audeguy, in a sa carte In memoriam, scrisa intr-un mod specific lui, suculent si dedicat fiecarui personaj in parte. Fiecare isi spune povestea sa prin intermediul lui si de la fiecare avem cate ceva de invatat.

In memoriam – aducere aminte, in memoria celor ce nu mai sunt, celor de azi si celor de maine. Ție care azi semnezi cartea si peste zeci de ani dupa ce ai apus o citesc altii…

Niciodata nu e tarziu sa citesti aceasta carte sau chiar sa o recitesti! Pe scurt as spune ca este o carte ce te invata sa mori bine caci numai o data mori!

„BINE CĂ EȘTI TU DEȘTEPT!
cea mai scurtă cale de la impostură la valoare”
John Farndon

Într-o societate în care eticheta de „om deștept” conferă o oarecare prestanță, în ciuda notei pozitive oferită de aceasta, a te adresa cuiva cu sintagma din titlu („Bine că ești tu deștept!”), poate să-i inducă persoanei în cauză impresia că este ușor ironizată.

Cel puțin într-un astfel de context mă situam eu când am venit în contact cu cartea lui John Farndon. Mă aflam într-un moment de respiro, la o discuție banală de serviciu: „Să presupunem că există puteri paranormale fără niciun dubiu, dovedite științific, deci fără posibilitate de contestare a existenței lor! Să mai presupunem că datorită unor astfel de abilități, ați fi în stare să faceți lucruri care acum le catalogam ca fiind imposibile sau cel puțin de domeniul science-fiction-ului. Ce astfel de abilitate ați prefera să aveți? De ce ați opta pentru ea și nu pentru o alta?”

Personal nu mă consider un individ cult, foarte citit – de fapt chiar aș putea face o listă rușinos de lungă, cu titluri de cărți pe care până la vârsta actuală consider că ar fi fost mai normal să le fi parcurs deja. Însă sentimentul stimei de sine – probabil, mă îndeamnă totuși să mă consider prin prisma gândurilor, ideilor și intereselor mele că aș fi un om inteligent. Dar oare chiar sunt?

Cartea nu-și propune să dea o definiție de necontestat asupra a ceea ce înseamană a fi deștept, oferă în schimb o serie de răspunsuri la întrebări mai mult sau mai puțin banale, dar care cu siguranță duc la dezbateri interesante, alungând plictiseala și monotonia, din categoria acelora în care fiecare dintre noi uneori ne-am trezit fără voie implicați.

V-ați întrebat vreodată cum ați descrie un om unei ființe extraterestre, fără să ratați vreuna din caracteristicile definitorii al speciei umane? Sau poate vi se pare mai interesant de stabilit o dată pentru totdeauna ce este de fapt conștiința?

Ne mândrim adesea cu frumusețea naturaleții planetei noastre; ne mândrim cu realizărille tehnologice oferite de știință și cu plusul de confort pe care l-au impregnat acestea, traiului nostru de zi cu zi; ne mândrim cu paleta bogată de credințe și doctrine religioase, spirituale sau filosofice de pe întregul glob pe care am fost capabili să le concepem, în încercarea noastră de a ne explică și înțelege lumea din jur. De fapt când ne mândrim cu toate acestea, preamărim puterea creierului nostru de a își pune întrebări și de a căuta răspunsuri, de a interacționa și reacționa la nivel fizic și abstract cu mediul.

„Bine că ești tu deștept!” e în ultimă instanță o carte care ar putea intrigă prin titlu, dar care cu siguranță va captiva prin conținut în momentul lecturii, când cititorul ajunge să se gândească, cum de nu s-a gândit niciodată la așa ceva?! Sau dimpotrivă, își regăsește în forme mai mult sau mai puțin distorsionate propriile-i întrebări. Evident câți cititori, tot atâtea răspunsuri posibile. Oare nu tocmai în aceasta constă farmecul și frumusețea caracteristicii de a fi deștept?

Suntem invitați la un dialog sau, după preferință, monolog, deschis, pe diverse teme, al cărui unic scop pare a fi acela să dovedească dacă suntem sau nu deștepți?

Neputând să fim atoatecunoscători, în materie de cunoaștere și cunoștințe am putea spune că există întotdeauna variante de soluționare a problemei de dovedire dacă suntem sau nu deștepți; în acest sens îl putem cita pe W. C. Fields care spunea: „Dacă nu-i poți ameți cu inteligența ta, năucește-i cu tâmpenii.”

Consider că sunt deștept? Nu, sau cel puțin nu în mod deosebit raportându-mă la oamenii care mă înconjoară! Sunt totuși puțin mai deștept decât eram înainte de a citi această carte.

John Farndon

Bine ca esti tu destept! este o carte pentru toti cei care se cred isteti sau care cred ca sunt peste masura de inteligenti. Inteligenta nu inseamna doar sa stii o multime de fapte si lucruri, ci inseamna cat de profund si interesant va puteti „stoarce” creierul pentru a gasi o solutie unica. La astfel de intrebari va puteti astepta citind cartea.

Pentru inceputul recenziei va expun una dintre intrebarile “destepte” expuse de John Farndon in cartea sa, o intrebare din domeniul Inginerie de la Cambridge, intrebare care mi-a urnit rotitele gandirii si a facut ca imaginatia sa-mi zboare in toate directiile in cautarea unui raspuns cat mai elocvent.

“Ce s-ar intampla daca ai sapa o gaura in pamant pana in partea cealalta si apoi ai sari in ea?”.

Bine ca esti tu destept! reprezinta o carte pe care cu greu o mai poti lasa din mana, nu pentru ca e plina de suspans si actiune ci datorita unui umor intelectual aparte.

In momentul in care incepeti sa cititi cartea nu trebuie sa va ganditi ca odata ce ati si terminat-o sunteti gata de examenele de admitere de la Oxford si Cambridge, ea trebuie privita ca o lectura spumoasa, distractiva si plina de nou.

Din pleiada de mituri ce tin de procedurile de intrare la Oxford sau Cambridge, este posibil ca multe dintre ele sa fie adevarate. Intrebarile adunate in aceasta carte se refera la un spectru amplu de subiecte dintr-o multitudine de materii predate in aceste institutii care au darul de a testa nu doar un intelect riguros ci si curiozitatea acestuia. La fiecare intrebare preluata din interviurile reale veti regasi explicatii cat mai elaborate si clare, pe parcursul a catorva pagini fiecare, pline de informatii si lucruri ce intriga mintea umana.

Mai “scap” o intrebare care mie unul mi-a atras atentia si mi-a starnit imaginatia.

“Cum ati descrie un mar?”

Este o intrebare la care, eu cel putin, m-am tot gandit cum as putea sa raspund daca cineva, care nu ar fi auzit sau vazut un mar in viata lor, ar fi venit la mine si mi-ar fi adresat-o.

Va mai fac curiosi cu inca o intrebare de la sectia de Medicina Veterinara, de la Cambridge, care cu siguranta starneste zambete pe fata oricui o citeste dar in acelasi timp face ca undeva intr-un colt al creierului sa apara intrebare “pana la urma cata apa contine o vaca?”.

“Ce procent din volumul total al lumii se regaseste intr-o vaca?”

Restul intrebarilor va las pe voi sa le descoperiti parcurgandBine ca esti tu destept! o care ce merita citita cu prisosinta, intrebarile sunt dintre cele mai captivante din domenii cat mai variate ce te fac sa privesti lucrurile dintr-o perspectiva diferita.

O  lectura savuroasa care imbogateste imaginatia umoristica a fiecaruia!

Alex Martin

Mai multe detalii gasiti pe site-ul editurii la pagina dedicata romanului.

Filosofie antica
[...]           
 
 Un blestem ciudat. [...] Celor din Efes le-a dedicat Heraclit urmatoarea ocara : “Sa dea zeii sa va faceti bogati, locuitori ai Efesului, pentru ca rautatea voastra sa iasa si mai mult la iveala !”
 
O condamnare iremediabila. [...] Cand cineva deplangea de fata cu el faptul ca atenienii l-ar fi condamnat la moarte, Anaxagora a replicat: – Si pe ei Natura i-a osandit la aceeasi pedeapsa.
 
Moartea fiilor. Printre altii, lui Anaxagora i se atribuie urmatoarele cuvinte spuse la aflarea vestii despre moartea fiilor sai: – Inca din clipa in care i-am zamislit stiam deja ca erau muritori.
 
Cand distanta nu conteaza. Cum Anaxagora, fiind pe patul de moarte, se afla departe de patria sa, cineva l-a intrebat daca nu prefera sa fie inmormantat in orasul sau natal. Anaxagora i-a raspuns: – Din cate stiu eu, calatoria spre taramul celor morti este la fel de lunga din toate locurile.
 [...]
 
Nici insurat, nici burlac. Cand un olar l-a intrebat pe Socrate ce sa faca – sa se casatoreasca ori sa ramana burlac – inteleptul l-a sfatuit: – Fa ce crezi, ca oricum te vei cai.
 
Pietele pline de lucruri nefolositoare. Plimbandu-se prin pietele pline-ochi de marfuri, Socrate avea obiceiul sa spuna: – Ia te uita cat de multe lucruri… de care nu am nevoie!
[...]
Ignoranta bogatilor. Aristip avea obiceiul sa frecventeze resedinta tiranului Dionysios, caruia nu se sfia sa-i ceara favoruri din cand in cand. Odata, Dionysios l-a intrebat de ce filosofii au obiceiul sa-i viziteze foarte des pe oamenii bogati, in timp ce bogatii nu prea frecventeaza casele filosofilor. La aceasta, Aristip a raspuns: – Pentru ca filosofii stiu ce le lipseste, in timp ce bogatii nu.
Fiecaruia dupa nevoile sale. Lui Dionysios ii placea sa se inconjoare de filosofi, carora le facea apoi cate un cadou. Odata, Aristip a primit de la el o suma de bani, in timp ce Platon s-a multumit cu o carte. Intrucat cineva i-a reprosat acest lucru, Aristip s-a marginit sa spuna: – Eu am nevoie de bani, Platon are nevoie de carti.
[...]
Piatra de mormant. Aristip a dispus ca pe piatra de pe mormantul sau sa fie gravata urmatoarea inscriptie: “Aici odihneste cel care va asteapta.”
[...]
Mai rau decat corbii. Antistene spunea ca lingusitorii erau mai rai decat corbii, pentru ca, la urma urmelor, acestia devorau cadavre, in timp ce aceia devoreaza fiinte vii.
[...]
Impotriva curentului. Diogene avea obiceiul sa intre in teatru dupa terminarea spectacolului, ciocnindu-se astfel de cei care ieseau. Cand a fost intrebat de ce intra impotriva curentului, el a raspuns: – Pentru ca sa pricepeti ce am incercat sa fac toata viata.
[...]
Siguranta din dreptul tintei. Odata Diogene se uita la antrenamentul de tir al unui arcas care nu nimerea nici o tinta. Dandu-si seama de lipsa de pricepere a tragatorului, Diogene s-a dus si s-a asezat in dreptul tintei.
- Pleaca de acolo sau vei fi ranit, l-a luat la rost arcasul.
- Dimpotriva, tinand seama de cat de prost tragi, este singurul loc in care ma simt in siguranta, a replicat Diogene.
[...]
Cea mai potrivita ora pentru masa. Intrebat odata care era ora cea mai potrivita pentru a manca, Diogene a raspuns: – Daca esti bogat, cand doresti; daca esti sarac, cand poti.
[...]
Un anunt tardiv. Unuia care l-a lovit fara sa vrea cu o bucata de lemn ce o cara si care i-a spus apoi: “Fii atent!”, Diogene i-a replicat: – De ce imi spui asta? Ai de gand sa ma mai lovesti o data?
[...]
                             

Filosofie orientala
[...]
    
Felinarul maestrului. [...] Un maestru zen umbla prin intunericul noptii insotit de discipolul sau. Intrucat maestrul avea in mana un felinar aprins, discipolul i-a spus:
- Maestre, crezusem ca tu poti vedea in intuneric.
- Da, asa este, a confirmat acesta.
- Atunci de ce ai nevoie de felinar?
- Pentru ca aceia care nu pot vedea in intuneric sa nu dea peste mine.
[...]
                      

 Filosofie contemporana 
[...] Iadul lui Russell. Intrucat in traditia crestina iadul este cel mai rau loc imaginabil, unde oamenii sufera pedeapsa vesnica pentru faptele rele savarsite in timpul vietii, Russell, cu obisnuitul lui simt al umorului, spunea ca trebuie sa fie “un loc in care politia este germana, soferii sunt francezi, iar bucatarii, englezi.”
[...]
Dumnezeu iese din joben. [...] “Doi evrei evlaviosi discuta despre calitatile remarcabile ale rabinilor fiecaruia. Unul spune:
- Dumnezeu vorbeste cu rabinul nostru in fiecare vineri.
- De unde stii? intreaba celalalt.
- Chiar rabinul ne-a spus-o.
- Si cum stii ca nu minte?
- Cum sa minta un om cu care Dumnezeu vorbeste in fiecare vineri?” ”
 
(in aceasta ultima gluma este vorba de greseala numita ‘petitio principii’, sau ‘cerc vicios’).
 
 
 La finalul textului, transmit indemnul de a nu se rata o scriere asa de atragatoare si captivanta precum ‘Filosofia pentru bufoni’, a lui Pedro Gonzalez Calero, in care educatia si instruirea, cu referire la filosofie si evolutia gandirii filosofice, sunt mixate de minune cu umorul specific vorbelor de duh ale filosofilor, dar si cu unele interventii sau reflectii pline de haz ale autorului. O alta sugestie pe care o cred intemeiata si o pot da ar fi combinarea volumului ‘Filosofia pentru bufoni’ cu alte carti din colectia Bonton, precum ‘Platon si ornitorincul intra intr-un bar…Mic tratat de filosdotica’, ‘Aristotel si furnicarul merg la Washington’ sau chiar seria ‘Ghidul xenofobului’. Garantez ca efectul de binedispunere va fi maxim printr-o combinatie intre cartea scrisa de Calero si volumele picante ale lui Cathcart si Klein, urarea mea pentru cititorii interesati fiind aceea de a avea o lectura placuta si cu rol de evadare din stresul cotidian !

Alexandru Raul Trandafir

[ratings]
 
 

Imi aduc inca aminte momentele de acum 10-15 ani, cand incercam sa ma pregatesc pentru o viata frumoasa citind “Codul bunelor maniere astazi\” sau “Politetea la toate orele zilei”. Si indraznesc sa spun ca unele lucruri le-am aplicat si le aplic cu folos si astazi. De aceea, citirea acestei cartulii mi se parea instructiva, trecand peste faptul ca autorul este american si ma gandeam ca multe dintre aspecte pot parea irealizabile in societatea romaneasca.

Si am avut dreptate in mare parte. Multe mici sfaturi sunt amuzante, unele imposibile, unele prea pretentioase, destul de putine adaptabile romanilor. Cartea se citeste repede si marturisesc ca eu am facut-o cu zambetul pe buze. Lucrul cel mai important si interesant l-am aflat din introducere: “Nu este suficient sa te comporti ca un gentlemen. Important este sa fii un gentlemen in orice ocazie, iar asta inseamna sa te gandesti la ceilalti, sa fii prezent atunci cand este nevoie de tine si sa-ti dai seama cand trebuie sa te retragi. Un barbat devine gentlemen prin ceea ce face si ceea ce este – o acumulare de comportament elegant de-a lungul intregii sale vieti”. Remarca superba, insa destul de singulara.

In continuare, voi incerca sa prezint cateva reguli amuzante (sau bizare) pentru un barbat:

-Daca este racit si mai ales daca are febra, un gentlemen refuza orice invitatie la evenimente sociale. Daca este posibil, el va evita chiar sa mearga la serviciu. Situatii aproape imposibil in Romania si chiar in lumea moderna a corporatiilor multinationale. Cum e posibil sa lipsesti de la serviciu pentru o simpla raceala? Mie nu mi s-a intamplat pana acum;

-Un gentlemen nu ezita sa isi filtreze apelurile. (Amuzant, mai ales ca tendinta acum e sa iti iei doua-trei telefoane mobile si sa primesti cat mai multe apeluri, doar asa \”pari\” mai important in ochii celor din jur);

-Un gentlemen nu foloseste claxonul automobilului fara discernamant. (Hahaha…spuneti asta majoritatii masculine din capitala Romaniei);

-Un gentlemen nu atinge copiii altor persoane decat daca este invitat sa procedeze astfel (Complet absurd. Parca imi vad prietenii care au copiii la fel de mici ca al meu: \”Te rugam sa ne atingi baietelul\”);

-Un gentlemen se ofera intotdeauna sa imparta umbrela cu alta persoana. (Asta pana ma vede nevasta cu alta sub umbrela);

-Pe vreme calduroasa, un gentlemen poarta intotdeauna maiou. (Destul de corect spus, insa aproape imposibil intr-un loc de munca fara aer conditionat si pe o caldura peste 35 de grade);

-Un gentlemen nu poarta niciodata o pereche de blugi doua zile la rand. (Daca nici blugi nu am voie, nu o sa fiu niciodata un gentlemen. Nu ca as fi pretind vreodata ca sunt);

-La masa, orice gentlemen o ajuta pe femeie din dreapta sa, atunci cand aceasta se asaza sau se ridica de pe scaun (Iar ma bate nevasta. I-am citit asta si a zis ca o sa fie atenta de acum inainte sa se aseze in dreapta mea, ca sa nu ajut pe altcineva).

-Daca un gentlemen doreste ca invitatii sai sa plece, va strange sticlele cu bautura (Iata o regula tipic romaneasca. Ma intreb insa daca mai ramane gentlemen daca face aceasta?)

-Un gentlemen adevarat are in bucatarie un tirbuson de calitate (Daaaaaaaaaaa)

Ene Stefan

[ratings]

Toate prejudecăţile noastre cum că un G (aşa îi vom spune de-acum, din raţiuni de spaţiu limitat) ar fi o fiinţă cu origine nobiliară, rasată, exersată în arta curtoaziei s-au dus la vale, pe apa Sâmbetei. Împinse cu o voioşie juvenilă de J.B.. Mă îndoiesc că vreun G veritabil „de pe timpuri”(specie acum pe cale de dispariţie, atenţie ecologişti!), confrate de club cu vreun Sherlock Holmes s-ar mai recunoaşte în vreo ”definiţie” din acest „mic tratat de eleganţă”. Sau de condoleanţe. Pentru firescul G de odinioară. De fapt nu cum ar trebui să fie un G ne preocupă acum, ci blăniţa de X-Man care şi-o pune în spinare neîmplinitul cultural şi social din „opusul” lui J.B.. Nu-ţi trebuie neapărat o musculatură de culturist ca s-o faci pe-a Demolition man cu acest „tratat”. Din start descoperi că deja ai de-a face cu ruine.

Dar nu din cele romantice, ci dintr-acelea cu pretenţii. Are Iuliu A. Zanne o zicală în Proverbele românilor (Bucureşti, 2004, VIII, p. 500) care sună cam aşa: „Multe, în adevěr, dar tόte pě dos le scie cel prost”.

Dar să începem cu începutul. Dedicaţia este ea însăşi o perlă: „Pentru Clay Isaacs, care s-a născut ştiind toate acestea”…Şi eu care am crezut atâta vreme că abia în timp devii G şi nu te naşti aşa, cel puţin într-o accepţiune recentă a termenului! Cine ştie ce credinţă religioasă, ori vreo veche doctrină metafizică, l-o fi marcat pe autorul nostru: hindusă? platoniciană? Mister…Şi descoperi, păşind în Introducere, că J.B. este chiar şi feminist (să sperăm că numai din când în când) de vreme ce poate spune ceea ce spune: „Vreme de decenii – poate chiar secole – bărbaţii au depins de femei pentru a stabili regulile comportamentului civilizat”. Ba o mai face şi pe-a psihanalistul.

Bietul G, pentru a deveni un G valabil, trebuind să sufere traumatismul desprinderii de mămica lui: „În viaţa fiecărui bărbat apare un moment când mama lui nu se mai află în preajmă.” Se poate să fie aceasta cauza pentru care un G nu are nevoie de prea multă raţiune: „Pentru a deveni G este nevoie doar de puţină logică.”?!

Şi de ce nu te-ai întreba ce-o fi în capul acestui autor (deşi îl suspectez de a fi o ea, conform unor indicii anatomico-cogitative foarte transparente) de poate oferi o definiţie atât de…delicată bărbatului G : „o acumulare de comportamente elegante de-a lungul întregii sale vieţi.”? După cum spuneam, suspiciunea mea în privinţa identităţii genului specialistului în comportamente elegante se întăreşte aflând şi care este target-ul acestei(obiectul aşa arată) cărţi: „femeile vor fi încântate că această carte există.”

Primul capitol. Ni se revelează faptul că G nu este un evazionist, un personaj înspăimântat de resorturile redundante ale realităţii: „Un G trăieşte în lumea reală.” Totuşi, eu înclin să cred că acesta face parte dintr-o specie expirată de aliens doritoare să pozeze în fiinţă umană. Iată şi dovada: „Un G ştie să facă un sendviş cu caşcaval la ora două şi o omletă la şapte dimineaţa.” Adaptarea la condiţiile terestre începe cu lucrurile mărunte, desigur. S-ar părea că G alien nu posedă organele bucale corespunzătoare îngurgitării normale a laptelui terestru: „Chiar dacă locuieşte singur, un G nu bea lapte direct din cutie.”

Faptul că este dezorientat oriunde s-ar afla, ne dezvăluie de asemenea că G e un străin de această planetă: „Dacă se rătăceşte, un G recunoaşte aceasta. El trebuie să solicite imediat îndrumări.” Mai aflăm, cu neplăcere pentru omenire, că G fie posedă mai multe braţe, fie se poate multiplica atunci când este nevoie ca să facă un pic de rău oamenilor: „În sala de pregătire fizică, un G nu trebuie să acapareze toate aparatele.” Trecem, totuşi, peste unele probleme care se pot ivi în calea perfecţionării unui G, precum „scobitul în nas”, ori „eczemele picioarelor”.

Mai extragem o informaţie interesantă despre civilizaţia acestei specii de extratereştri. S-ar părea că aceştia nu deţin uşi rotative: „În cazul unei uşi rotative, orice G trebuie să fie mai atent decât de obicei.” Chiar şi un G are uneori mici păcate omeneşti: „Dacă mănâncă în pat, un G trebuie să schimbe cearşafurile.”

Dar să nu fim răi de-a binelea! Există şi un pic de inimă în fiecare G, mai ales când se află într-un supermarket, la coadă la casa de marcat: „El trebuie să-şi dea seama că la rând stau şi oameni care au în coşuri lapte proaspăt, iar acasă îi aşteaptă copii flămânzi.” Iată că ideea de Bine este răspândită în întregul Univers!
Şi de-şi închipuie cineva că e uşor să fii un G, vedem cum aspirantul la acest titlu pleacă de undeva din subnormalul bunelor maniere: „când se află într-un loc public sau în compania altor persoane, el trebuie să se abţină de a morfoli între dinţi resturile unei ţigări de foi.”

Uneori un G, ca un bun alien ce este, uită că oamenii acestei planete mai pot prezenta şi defecte de văz sau de auz. Iar dacă nu este şi un excelent taumaturg, ar face bine să fie atent la cei pe care-i interpelează: „Un G nu va striga la persoanele surde sau la cele oarbe.” Şi de ce ar face-o? Oricum nu va fi receptat…

Şi totul continuă în aceasta manieră debusolantă încât te întrebi dacă nu este necesară o simplă lobotomie pentru a deveni „un adevărat G”? Dincolo de nevinovatele extrageri din context pe care le-am practicat, există o sumedenie de sofisme în această carte, care de altfel te învaţă o mulţime de lucruri care ţin de bunul simţ, ce dovedesc încă o dată că J.B. ar face bine să reia unele noţiuni elementare de logică generală. Înainte de a scrie atâtea cărţi despre „eleganţă”. Nu de alta, dar riscă la un moment dat să fie înţeles doar de….aliens. Sau de suboameni. Intelectual vorbind.

Adrian Marin

[ratings]

Cine mai citeste Newton in original? Pe Newton il cunoastem din manuale si din ce au mai scris altii despre el. In Fizica de clasa a 9-a tin minte ca am studiat mecanica newtoniana. Rezumata de altii. Probabil si principiile sunt rescrise, pentru o clarificare didactica. E posibil ca, in afara de ecuatii sa nu fi citit nici macar un singur rand scris de Newton, un tip atat de celebru pentru scrierile lui dar atat de putin citit.

Daca nu ajung sa citesc lucrarile in original ale lui Newton de ce as citi o carte care vorbeste despre el si epoca aceea indepartata? Pentru ca, in afara de documentare minutioasa, cartea este vie. Iata cum prezinta Verlet succesul si esecul:

“Stiinta este un joc crud. Iti dobori in flacari adversarii, iti parjolesti concurentii, iti nimicesti rivalii. Desi stii, fiindca le-ai fost uneori victima, cat de rau dor loviturile, continui sa joci acest joc. Fara a simti vreo remuscare: la drept vorbind, nu eu ii vin de hac rivalului meu (sau invers), ci chiar stiinta; suntem amandoi in slujba ei, fara patima, impartial, ea ne departajeaza.” (99)

Si acum sa deschidem cufarul. Cufarul a existat, nu este doar o expresie. In el Newton a inchis lucrarile de alchimie, niciodata publicate. El a fost pastrat de descedentii familiei timp de doua secole.

In 1936 cufarul a fost deschis si lucrarile esoterice scoase la vanzare. Vandute dar niciodata publicate aceste lucrari stau la muzeu. Stiinta, asa cum o intelegem astazi, nu mai are nevoie de ele. Stiinta, asa cum era inteleasa atunci cand abia se nastea, se sprijinea, intr-un fel, pe pe genul acesta de scrieri (amestec de magie si alchimie, de teologie si stiinta).

Pana la urma de ce este atat de respectata stiinta acum? Pentru ca a dat fiinta lumii magicienilor: vorbim la distanta instantaneu, vedem in globul de sticla oriunde pe pamant, zburam prin aer iar plumbul nu l-am tranformat in aur pentru ca si-ar fi pierdut valoarea. Dar “transmutatia elementelor” o cunoastem si o folosim (elementele radioactive).

Lumea de acum este intr-un fel mai mult magica decat stiintifica. Iar fizica de acum, cel putin o ramura a ei, cea care se ocupa de astronomie, este un soi de teologie moderna, care il cauta pe Dumnezeu dincolo de Big Bang.

Chiar daca au fost uitate “radacinile” sau “motivele” stiintei actule, ele au supravietuit in cufar, obiect ce devine o metafora:

“Cufarul e gol dar el chiar a existat. El e spatiul vacant rezervat subiectului stiintei, locul definitiv pierdut al originilor sale, acel altceva informulabil care scapa ascendentului sau. El este receptaculul a ceea ce stiinta exclude pentru a se defini si pe care succesul ei nu ne mai ingaduie sa-l gandim si sa-l sesizam.” (31).

Mai sunt si altii, cunoscuti acum pentru solutiile stiintifice propuse, celebrii in vechime pentru cu totul ale motive. De exemplu Cardan, inventator al solutiei la ecuatia de gradul 3, era celebru mai ales ca medic si astrolog.

La fel Kepler, care a pus bazele astronomiei moderne este si creatorul astrologiei actuale. Si lista poate continua. Ma departez de carte si spun, mai in gluma, mai in serios ca magia si-a atins scopurile sub mantia rationalitatii stiintei.

Acum stiinta este si hranirea si cresterea porcilor sau cultivarea de cereale. Pentru asta se studiaza, se fac desoperiri in genetica, imbunatatiri etc. care ne ajuta sa ne hranim pe masura ce ne inmultim.

Pe atunci stiinta trebuia sa descopere cum a gandit Dumnezeu cand a facut lumea. Intrebare care acum e desueta. Numai ca din framantarile acestea s-a nascut lumea in care traim. Iar cartea de fata face o biografie a stiintei, nu numai a lui Newton, si mentioneaza disputele si framantarile care au insemnat inceputul discursului stiintific modern.

Discurs din care nu ar trebui sa lipseasca acel dram de magie care sa ne faca sa dorim lucruri absurde, nu numai confortabile, cum ar fi de exemplu sa stim ce a gandit Dumnezeu cand a facut lumea…

Silviu Toma

[ratings]