Cautam o carte buna… Cautam o carte care sa nu ma dezamageasca.

Poate ca initial am fost tentata sa caut un roman de dragoste, dar nu, nu imi doream sa cad prada unei stari euforice, nostalgice, optimiste in sensul romantic al cuvantului. Asa ca… mi-am amintit subit de ce il iubeam atat de mult pe Julian Barnes. Nu el fusese cel care m-a facut sa citesc nu una, nici doua, ci sapte romane? Nu el fusese cel care m-a convins ca pot exista carti savuroase, de un realism aproape comic? Asadar, am accesat nemira.ro, cu speranta ca voi gasi macar un roman scris de Julian Barnes, pe care sa nu il am deja in biblioteca.

Era acolo, ma astepta… Titlul, coperta, succinta descriere a romanului, parca toate emanau aer, parca aveau… “PULS”.

Citindu-l pe Julian Barnes, am sentimentul ca ascult o persoana apropiata mie, o persoana ca si mine. Reuseste cu un talent incontestabil sa faca haz de necaz, iar un simt al umorului asemanator lui, rar intalnesti.

Este ironic, fara a fi insensibil, capteaza esenta lucrurilor, analizeaza si cele mai mici detalii si poate transforma o banala discutie purtata la cina intr-o adevarata piesa de teatru (Acasa la Phil si Joanna).

Politica, sex, dezamagire, iubire, esenta vietii, toate sunt abordate intr-o maniera atat de naturala, incat nu ai cum sa nu ii impartasesti parerile sau macar sa tinzi sa ii dai dreptate si sa reflectezi. Nu ai cum sa nu ii devii complice: „Ceva mai devreme am folosit cuvantul „complicitate”. Imi place cuvantul asta. O intelegere nerostita intre oameni, un fel de prezenta, daca vreti. Adica prima aluzie la faptul ca s-ar putea sa va potriviti, inaintea stradaniilor anevoioase de-a afla daca „impartasiti anumite interese”, daca aveti acelasi metabolism…”

Puls. Un amestec atat de firesc al lucrurilor marunte, dar esentiale ale vietii.

Puls. O colectie minunata de eseuri, scrise cu umor si rafinament.
Puls. Realitatea, prezentata asa cum nici prin gand nu ne trece sa o privim, intr-un limbaj complex.
Puls. Cea mai colorata gama de sentimente, ganduri, idei.
Puls… si atat.

P.S. Cand prietenele mele ma vor mai intreba de ce sunt o fana atat de impatimita a lui Julian Barnes, o sa le raspund cu cea mai mare convingere: pentru ca este un autor diferit, pentru ca simt pulsul in scrierile sale.

Partea finală a călătoriei fascinante prin istoria imaginată a omenirii, l-a surprins pe Sir Arthur C. Clarke destul de aproape de sfârșitul propriei călătorii personale prin viață. Totuși, vârsta și crunta boală cu care se lupta de ceva timp, nu l-au împiedicat să dea o finalitate celebrei sale odisee, o poveste care a ținut cu sufletul la gură nenumărați cititori și care a schimbat nu doar orizonturile scrierilor Science Fiction ci, într-o foarte mare măsură, a redesenat harta viselor și aspirațiilor legate de explorarea spațiului de către Omenire.

Și chiar dacă la data când a terminat de scris Odiseea Finală Sir Arthur C. Clarke mergea în baston, imaginația debordantă și măiestria literară cu care și-a încheiat una din cele mai faimoase aventuri din lumea cărților (și de ce nu, a cinematografiei, dacă luăm în considerare “A space Odissey” a lui Stanley Kubrik) nu m-au lăsat o clipă să-mi aduc aminte asta, în timp ce am parcurs paginile romanului, cu sufletul la gură.

Încă de când am deschis volumul, m-am așteptat să aflu câteva din răspunsurile la misterele lăsate nedeslușite în volumele anterioare, iar Sir Arthur C. Clarke nu m-a dezamăgit deloc.

În primul rând (și în sfârșit, aș putea adăuga) aflăm ce reprezintă faimoșii monoliți – TMA 1 – monolitul găsit pe Lună, care a fost adus pe Pământ în 2006 și înălțat în fața Clădirii Națiunilor Unite din New York (vă amintiți ”A Treia Odisee”) – și monolitul TMA0, descoperit în Africa, cel care a fost responsabil de declanșarea evoluției intelectuale a omenirii (este posibil să fi făcut cunoștință cu el în Prima Odisee).

Nu vă spun decât că misterioasele artefacte s-au trezit la viață, gata să-și finalizeze menirea, așa cum le-a fost imprimată de către creatorii lor omnipotenți, cu eoni în urmă, și că rolul lor lor nu este chiar atât de benefic pentru Omenire cât ne-am fi așteptat cei mai optimiști dintre noi.

Aflăm, de asemenea, care a fost soarta finală a astronautului Dave Bowman, unul din eroii principali din Prima Odisee, cel care, confruntat pentru prima oară cu monolitul de pe Lună avea să transmită pe Pământ mesajul criptic “Dumnezeule, e plin de stele!”, precum și ce s-a întâmplat cu trupul rătăcit prin spațiul înghețat al fostului său coleg, Frank Poole. Acesta va fi și unul din eroii principali ai acestui volum, în care, desigur, ne reîntâlnim și cu maleficul, după părerea mea, computer HAL (știți, cel responsabil de moartea câtorva astronauți), între timp, evoluat într-o entitate superioară, la care puțini s-ar fi gândit.

De la Prolog, până la Epilog, prin intermediul cowboy-ului cosmic Frank Poole, ”străinul care se trezește într-un timp străin”, Arthur C. Clarke ne conduce printr-o poveste la fel de interesantă ca și cele anterioare, o poveste despre Planeta Albastră și ființele uimitoare pe care le adăpostește, ființe atât de involuate însă, încât, la un moment dat, zeii lor ajung la concluzia că nu mai merită să-și bată capul cu salvarea omenirii.

Din fericire, aceiași zei se răzgândesc până la finalul poveștii, hotărându-se că ”este prea devreme pentru a-i judeca; Când Ne Vom Întoarce, în Ultimele Zile, Vom Vedea Ce Trebuie Salvat.”

]]> http://nemirabooks.ro/3001-odiseea-finala-%e2%80%93-raspunsurile-la-intrebari/feed 0 http://nemirabooks.ro/complimente-mic-tratat-de-intrebuintare-a-complimentelor-gloria-beck http://nemirabooks.ro/complimente-mic-tratat-de-intrebuintare-a-complimentelor-gloria-beck#comments Wed, 19 Oct 2011 12:45:46 +0000 Pontos Cristian http://www.nemirabooks.ro/?p=2901 Un material de Pontos Cristian

Saptamana trecuta, vineri, m-am regasit in templul cartilor, vulgar numita de mirenii epocii contemporane librarie. Este un loc unde, de regula, ochii iti cad pe un volum sau doua, in functie de camaruta de piele a banilor nu tocmai fertili, sau te regasesti cu o noua carte a unui autor preferat. Am fost surprins placut in acea zi nu tocmai prietenoasa, de un nou volum al editurii Nemira in colectia botezata in mod inspirat Bonton. O colectie deosebita pentru mine datorita rafinamentului catifelat impletit cu umorul intelectual specific acestei sectiuni a editurii.

Cartea este intitulata „Complimente. Mic tratat de intrebuintare a complimentelor”. Sa pornim in explorarea universului dintre coperti, luand termenul de “compliment”, care este definit drept un cuvant de lauda, de magulire ce exprima o atitudine prietenoasa, de stima, respect sau de consideratie.

Pentru autoare, chiar si in acest secol al vitezei, chiar si in limbaj, a observat subnutritia unor vorbe, standardizarea unei conversatii in special in sensul ei negativ, devenind la fel de calda ca bisturiul unui chirurg. A reliefat importanta stapanirii formularii unor complimente, ce intr-adevar pot ajunge la treapta de arta! Prin intermediul ei, un individ isi traduce emotiile in ganduri iar pentru a le putea impartasi in vorbe catre ceilalti, este posibil sa fie creativ in cuvinte frumoase; ocazii sunt, totul este sa le rosteasca. Daca complimentul este adus intr-o discutie, atunci este pentru doua scopuri principale. Primul ar fi menipularea, esentiala si ea, doar ca mascheaza si o latura ascunsa a egoismului. Al doilea rol este unul de natura altruista, o mai buna interactiune cu ceilalti, fara un scop ascuns.

Cuprinsul cartii este impartit simplu, in capitole si subcapitole cu titluri alese, pornind de la un scurt istoric al complimentelor, pana la diferenta intre ce vor sa auda urechile femeilor fata de cele ale barbatilor. Veti vedea ce doreste sa auda fiecare dintre acestia sau la ce devine impresionat, cartea fiind o adevarata calatorie pe mapamondul garnisit in frumoasele cuvinte de suflet.

Este un volum ce iti ofera o lectura inedita, cu o tinta pe termen lung, ce iti arata puterea magica a cuvintelor si ce capodopere pot ele sa faureasca in jurul tau. Cine poate stii, poate ca si lumea este un fel de compliment, o vorba frumoasa, iar noi o ruinam. Hai sa incetam sa o mai distrugem si sa incepem cu utilizarea complimentelor!

Sunt sigur ca va fi o lectura usoara si placuta, precum a fost pentru mine. O recomand fara nicio remuscare, fiind o carte ce nu va rapeste din timp, ba din contra – cu ea realizezi ca timpul devine si mai pretios! Pentru cei carora va surade tema acestei carti, nu ezitati in a o deschide. Credeti-ma, dupa ce ati fost curajosi si ati facut acest pas, va ramane asa o perioada!

„Încleştarea regilor” este cel de-al doilea volum din saga fantasy „Cântec de gheaţă şi foc” şi continuarea volumului „ Urzeala tronurilor” (Editura Nemira). Această saga este o complexă intrigă politică, cu dinastii rivale, iubiri, trădări, sfetnici răuvoitori, regi incapabili, cavaleri, castele, codri de ne­pă­truns, un gigantic zid de apărare împotriva unor forţe neştiute, bastarzi şi dragoni dispăruţi demult. Timpul şi-a ieşit din matcă.

Vara de zece ani, liniştită şi îmbelşugată, îşi anunţă sfârşitul, iar răceala dură a iernii se apropia ca o bestie înfuriată. Cei doi conducători care asiguraseră liniştea tărâmului, Lordul Eddard Stark şi Robert Ba­ra­theo, au căzut pradă intrigilor şi trădării. De la for­tă­rea­ţa Dragonstone până la tărâmurile ame­nin­ţă­toa­re din Winterfell, ha­osul a pus stăpânire pe toată su­fla­rea, iar pre­tendenţii la tronul celor Şapte Regate sunt hotărâţi să îşi im­pu­nă voinţa prin foc şi distrugere.

Am citit 2 recenzii despre “Pe neaşteptate, un înger” care m-au imboldit sa o cumpar: Dr. V. vă recomandă – Jaime Bayly, Pe neaşteptate, un înger si In Peru cu un roman de Jaime Bayly

Mi-a fost insa teama sa nu ma “pacalesc”, ca in cazul lui V. de Thomas Pynchon. Si la V. am fost incantat de o recenzie, dar nu am putut sa trec de pagina 15. Macar am aflat ce inseamna postmodernism american. Sotia mea e mai tare decat mine si a citit-o pana la capat.

Pe neasteptate, un inger m-a relaxat inca de la primele pagini. O schimbare fata de tensiunea prezenta in alte romane. “Sunt un porc. Casa mi-e o cocina. Nu o curat de luni de zile. Nimeni nu vine sa-mi faca ordine. Nu-mi place sa-mi intre oameni straini in casa.” Asa incepe cartea, si mi-a aparut pe loc un zambet in suflet si pe buze.

Ce a fost atat de relaxant? Viata lui Julian Beltran povestita chiar de el. E o viata care se scurge incet, fara prea mare interactiune sociala – doar o iubita. El este un scriitor caruia i s-au publicat romane fara prea mare succes la public. Nu ii place sa fie deranjat de la tabieturile sale si duce o viata “linistita”.

Toate acestea se vor schimba, cand in viata sa intra Mercedes – o femeie de servici grasunica pe la 50 de ani. Julian se ataseaza de Mercedes pe parcursul paginilor romanului, iar aceasta il face sa isi reanalizeze viata si relatiile cu parintii.

Citatul de la inceputul cartii “La inceput, copiii isi iubesc parintii. Dupa un timp, ii judeca. Arareori ii iarta, aproape niciodata.” (Oscar Wilde, O femeie fara importanta) se dovedeste a fi laitmotivul povestii. Aflu ca Julian s-a certat cu parintii din cauza mostenirii lasate de bunic si nu i-a vazut de multi ani urandu-i.

Mai departe, va las sa descoperiti singuri.

Pe neasteptate, un inger mi-a ramas in suflet. Sunt carti care te fac sa vezi altfel lumea. Aceasta este una din ele.

Cartea “Iubire la suprapret” isi propune, in conceptia mea, sa prezinte diferentele care fac relatiile interumane sa mearga dinspre bine inspre rau. Cu toate acestea, consider ca autoarea ne-a scris randurile pentru a trage un semnal de alarma sa ne deschidem ochii si sa reactionam intr-un mod care sa duca lucrurile inspre rezolvare nu inspre declinul relatiilor, cuplurilor, convietuirii.

Colectia de 11 povestiri prezinta stari sufletesti, mofturi, monologuri interioare, stupefactia unor personaje, indiferenta altora, dar mai ales degradarea legaturilor care erau pe vremuri de nedezlegat.

Sa vedeti ce interesant. Prima povestire pare un repros la adresa femeilor, din pricina faptului ca acestea dupa o perioada de convietuire cu partenerul pe care il divinizau odinioara, chiar cand parea un papa-lapte, in urma trecerii timpului ajung sa nu-i suporte silueta in dreptul ferestrei, sau trupul ud iesit de sub dus defiland prin camera.

Cea de-a doua povestire, “Vara asteptarii” ne determina sa ne plasma in pielea personajului, sa simtim frica de a nu pierde pe cineva drag, ne transpune in viata unui cuplu Marie-Bertrand care sufera unul din cauza celuilalt, barbatul din cauza drogurilor si a bauturii pe fondul muzicii rock, femeia din cauza loviturilor incasate de la acesta. Per ansamblu ne induce intr-o stare de parere de rau pentru faptele petrecute.

“Alb si Negru” vrea sa ne arate diferente dintre oameni, dintre oamenii care locuiesc impreuna si care au copii, dar care nu se inteleg intre ei, nu din cauza reprosurilor, ci din cauza ca nu comunica sufficient de clar pentru a intelege fiecare ce-si doreste celalalt. Cazuri asemanatoare cu ce am citit in aceste pagini intalnesc mereu in lumea reala.

Urmatoarele povestiri relateaza, la fel, departarea, singuratatea, obisnuinta si retragerea din competitia cu iubirea. Un pasaj frumos care mi-a atras atentia vreau sa vi-l prezint si voua:

“Este un lucru intre tine si mine, nu-i asa, sa spunem mai degraba intre mine si mine, pentru ca am luat obiceiul sa vorbesc singura in intuneric, de cand nu mai esti aici.”

Cele 11 povestiri au un singur punct comun, strigatul de adio. Autoarea creioneaza melodios suferinta si regretul vietii in singuratate, a iubirii neimplinite si a dragostei insuficiente.

O carte care merita citita, un motiv pentru care sa luptam sa depasim situatiile critice si criza din cuplu pentru a avea parte de reusita si bucurii. Consider ca iubirea se conjuga la superlativ, nu la declin, de aceea, dupa ce veti citi aceste pagini si va veti umple de melancolie, ar fi bine sa meditati si cei care se afla in cauza, sa caute solutii pentru a iesi la liman. Niciodata nu e prea tarziu!

]]> http://nemirabooks.ro/adio-dar-te-vreau-inapoi/feed 0 http://nemirabooks.ro/blaze-vs-dolores-claiborne http://nemirabooks.ro/blaze-vs-dolores-claiborne#comments Mon, 22 Aug 2011 11:09:00 +0000 Alexandrina http://www.nemirabooks.ro/?p=1692 Un material de Alexandrina

Acest week-end l-am dedicat recitirii operei lui Stephen King, unul dintre autorii favoriti ai mei si… ai mamei mele. Vecinii de pe strada mea au in biblioteca lor, spre surprinderea mea, fiecare cate cel putin 1-2 titluri Stephen King. Nu din lipsa de ocupatie ci din pura intamplare mi-am dat seama ca in acelasi stil caracteristic, Stephen King ne prezinta mai multe lumi, stari interioare si personalitati, prin prisma personajelor sale.

Vreau sa iau in vedere Dolores Claiborne si Blaze, doua dintre cartile care imi plac foarte mult si pe care le-am savurat. Vad ca numele personajelor parca le este predestinat, mai ales in cazul primului roman, unde autorul prezinta drama unei femei povestita de ea insasi. Viata dezastruoasa pe care o traieste, familia dezmembrata pe care femeia incecarca sa o tina in limitele normalului, bataile pe care le indura de la sotul ei, respingerea copiilor sau mai bine spus a fiicei, moartea unuia dintre copii, se cuprind toate in numele pe care aceasta il poarta, “Dolores”, care are semnificatia “dureri”, in traducere, nu doar “durere”, ci “dureri”, la plural. Femeia este hartuita de propriile ei amintiri, de planul pe care l-a pus la cale prin care sa-si omoare barbatul care ii chinuia fiica facandu-i avansuri.

In planul doi, in romanul Blaze intalnim aceleasi suferinte, dar de data aceasta ale unui copil batut, umilit si nenorocit de tatal lui, care apoi a ajuns intr-un camin unde este hulit datorita incapacitatii lui de a invata aritmetica.

Luate impreuna, romanele au un nucleu comun, acela al suferintei si al dorintei de a avea ceva mai mult, in cazul lui Dolores, sa aiba parte de dragostea fiicei ei, in cazul lui Blaze, de banii pe rascumpararea copilului. Blaze, un retardat in opinia tuturor, ajunge sa fure un bebelus ai carui parinti ar plati oricat pentru a-l recupera, ajutat de impulsul pe care il simte din partea prietenului sau George, acum mort, cu care stabilise planul. Blazeisor, cum este madarit de acesta, uita detaliile cele mai importante dar din situatii ridicole iese basma curata… pana la un punct cand este incoltit. Totusi, in nebunia lui prinde drag de copilul pe care il rapise mai devreme si pe care l-a ingrijit, pe care l-a schimbat de scutece si caruia ii daduse mazare piure cu lingurita. Asemeni lui Dolores, care prinde drag de Vera Donovan, care se poarta strict si are fixuri.

Sa spun ca Stephen King concentreaza in aceste doua romane manifestarea dragostei? Aceea a lui Dolores de a-si apara fiica de tatal ei si a lui Blaze fata de George din voia caruia nu a iesit, odata ce i-a promis un lucru, desi acela murise.

Sunt doua povesti fascinante, a luptei, a luptei lui Dolores pentru o viata mai buna, a luptei lui Blaze pentru un trai mai bun… totodata lupta cu moartea. Povesti incredibile, dar fictiune, din care tinerii care citesc nu trebuie sa puna in practica nici o idee. Aici avem de-a face cu fuga de realitate, realitatea saraciei morale a lui Dolores, a saraciei spirituale si materiale a lui Blaze. In aceste doua carti nu avem de-a face cu fuga de inchipuiri precum am citit in romanul “O mana de oase”, prin labirinturi si subsoluri.

Am o concluzie succinta a ceea ce am recitit si anume ca Stephen King nu isi pierde din savoare chiar daca citesti de 2 ori acelasi roman al sau in intervale de timp relativ apropiate. In schimb am descoperit pasiunea cu care scrie, cuvintele simple, destainuirea dedesubturilor constiintei umane degradate.

]]> http://nemirabooks.ro/blaze-vs-dolores-claiborne/feed 0 http://nemirabooks.ro/influenta-bizantului-asupra-civilizatiilor-ortodoxe-contemporane-2 http://nemirabooks.ro/influenta-bizantului-asupra-civilizatiilor-ortodoxe-contemporane-2#comments Tue, 09 Aug 2011 08:24:00 +0000 admin http://www.nemirabooks.ro/?p=2402 Un material de Damian Anfile

Indignaţi-vă
Stéphane Hessel

Un manifest politic care atrage atenţia, în primă fază, datorită personalităţii celui care l-a scris, pentru ca mai apoi să şocheze prin profunzimea mesajului transmis. Un manifest care se ridică împotriva stării de resemnare a societăţii civile, în general şi a celei franceze în particular. Indignarea a fost trăsătura specifică a rezistenţei franceze faţă de ocuparea hitleristă. Prin indignare oamenii se pot opune degradării valorilor importante, fiind totodată premisa acţiunii civice.

Deşi criticat că susţine indignarea fără alte manifestări civice precum ieşiri stradale, revoluţie sau răsturnarea guvernelor, Hessel susţine că indignarea prin ea însăşi îi determină pe oameni să se organizeze şi să găsească singuri modalităţi de acţiune. Indignându-se, oamenii refuză să accepte prezentul şi caută alternative la viitorul care se reflectă în acest prezent.

Cu toate că mesajele lui Hessel au fost adresate francezilor, ele se potrivesc oricărei societăţi unde atmosfera social-politică este comparabilă, prin prezenţa corupţiei, a idealurilor pierdute, prăpastiei dintre bogaţi şi săraci şi unde dictează pieţele financiare. Aşadar, mesajul său poate fi adaptat întregii Europe, inclusiv României….dacă nu, în special ei.

Autorul susţine că atunci când ceva ne indignează, cum a fost nazismul în cazul Franţei, devenim bătăioşi, hotărâţi şi angajaţi. El a fost inspirat de opera lui Sartre care spunea că noi, în calitate de indivizi, suntem responsabili. Cea mai rea atitudine este indiferenţa, prin care ne pierdem capacitatea de indignare şi cea de a acţiona.

Cele mai mari provocări din ziua de azi sunt reprezentate de prăpastia existentă între cei foarte săraci şi cei bogaţi, alături de problemele legate de drepturile omului şi starea planetei. El aduce în atenţia cititorului şi problema palestiniană din Fâşia Gaza şi Cisiordania, pe care le numeşte “închisori fără gratii sub cerul liber” şi critică acţiunile israeliene din aceste zone, uimit fiind de faptul că evreii pot comite ei înşişi crime de război.

Hessel îndeamnă la nonviolenţă, la armonia dintre diferitele culturi, deoarece speranţa a fost întotdeauna una din forţele dominante ale revoluţiilor şi insurecţiilor, iar violenţa întoarce spatele speranţei. El consideră că primii ani ai secolului XXI au însemnat un regres deoarece oamenii îşi doresc tot mai mult în plan financiar, ştiinţific şi etnic şi ajung să ignore chestiunile de etică, dreptate şi echilibru. Autorul critică mandatul lui George W. Bush, evenimentele de la 11 septembrie şi războiul din Irak şi cheamă la luptă împotriva mijloacelor de comunicare în masă care promovează o societate de consum, dispreţul faţă de cei mai slabi şi faţă de cultură şi amnezia generală.

După cum spuneam la început, manifestul se pliază foarte bine pe situaţia existentă în România la ora actuală, despre care se vorbeşte în prefaţa realizată de Valentin Nicolau. Poporul român este prea obişnuit să se supună, să suporte umilinţe, să îşi accepte soarta şi conducătorii corupţi. Însă tocmai lipsa indignării ne face complici la acţiunile îndoielnice ale clasei politice româneşti.

În realitatea românească preocuparea “puterii politice faţă de cetăţeni se rezumă la a ne impune “solidaritatea” cu jefuitorii pentru proria noastră jefuire”. Adevărul este că statul se dezice de responsabilităţile faţă de proprii cetăţeni iar politica de dezbinare socială este practica preferată a guvernului. Însă noi ce facem? Îi lăsăm pe alţii să se indigneze în locul nostru. Ne complacem cu ideea că nu avem alternative, pentru a ne justifica de fapt lipsa de acţiune civică.

“Trădările cele mai mari le-am făcut însă faţa de propriile noastre idealuri”, spunea Valentin Nicolau. Putem însă să schimbăm situaţia actuală, deoarece stă în puterile noastre; trebuie să ne indignăm în mod paşnic pentru a ne sincroniza gândurile cu vorbele, iar vorbele cu faptele.

Un material scurt, însă cu un mesaj extrem de profund, care pe mine m-a emoţionat şi indignat, făcându-mă să realizez că nu totul este pierdut şi că stă în mâinile noastre să schimbăm situaţia actuală, cu condiţia să ieşim din starea de amorţeală şi să acţionăm, să nu ne mai lăsăm călcate în picioare idealurile şi mai ales drepturile ce ni se cuvin!

Nefiind o carte de aventuri, fantasy, horror sau mai stiu eu ce alte genuri poti gasi la mine in biblioteca, la inceput mi s-a parut ciudata ideea ca o vroiam atat de mult, avand in vedere ca nu sunt o fana a romanelor psihologice, despre viata sau care trateaza o anumita tema, deci fara cine stie ce actiune importanta.

Oricum, mi-am dat seama ca aceasta dorinta se datora numai faptului ca este o carte semnata de un autor japonez si pe deasupra povestita de un motan, dar asta tine de pasiunile mele. Deci, nu am putut rezista sa nu o cumpar pentru a o putea admira stand pe raftul bibliotecii mele; desigur ca a trebuit intai sa o citesc si abia apoi sa o asez pe propriul sau loc in raft.

Cum spuneam si mai devreme, volumul este povestit de un motan; un motan ca toti ceilalti; un motan care transforma o vanatoare de soareci intr-un adevarat razboi, desi nu a prins vreodata unul; un motan fara nume; acelasi motan care m-ar critica daca ar vedea ce am scris eu aici, pentru ca nici o pisica nu e la fel ca oricare alta, asa cum cati oameni gasesti in lume, tot atatea chipuri vei gasi.

Singurul lucru la care este priceput este acela de a observa si comenta tot ce fac oamenii din jurul sau, dar in special profesorul Kushami, stapanul casei in care motanul nostru s-a hotarat sa-si petreaca restul vietii. El critica lumea noastra formata din aparente, dar fara a lua in seama personalitatea sa identica cu a celor carora le vede defectele. Probabil ca Natsume Soseki si-a creat personajul tot dupa om, in speranta ca ne va pune macar putin pe ganduri din cauza faptului ca intotdeauna « vedem paiul din ochiul altuia, dar nu si barna din ochiul nostru ». Dar daca trecem peste asta, vom gasi si destule fragmente amuzante deoarece obiceiurile noastre, ca de exemplu nunta sau chiar faptul ca ne folosim de numai doua dintre membre pentru a ne deplasa, nu sunt pe deplin (sau chiar deloc) intelese de catre feline. Dupa cum ne spune motanul, ne complicam singuri viata – de ce mirele se insoara cu aleasa inimii chiar daca nimeni nu ii poate garanta ca ea nu va muri ziua urmatoare si au facut nunta degeaba sau de ce mergem numai in doua picioare cand ne-ar fi mai usor sa le folosim pe toate patru? Raspunsul: vrem sa parem superiori celorlalte specii.

Da, am avut parte de un motan tare critic, dar nu la fel suntem toti? Totusi as putea spune ca felina asta e putin cam prea vorbareata; adica a vorbit cat pentru aproximativ 650 de pagini. Asta a fost singurul lucru care nu mi-a placut la volum; e mult prea lung pentru o « poveste » fara actiune, parerea mea. Dar am avut destul de invatat din el si cred ca e o carte buna pentru cei pasionati de acest gen.