Primul volum de abia mi-a rotit apa imaginației, mi-a făcut cunoștință cu personajele atât de frumos construite și mi-a servit subînțelesuri parcă numai de mine descoperite. De la prima pagină am știut că am intrat într-o lume nouă, pictată cu o pensulă simplă și clară. Harta schițată încă de la începutul cărții nu putea decât să mă arunce și mai mult pe meleagurile fantastice.

Sunt fascinată de această carte. Simplitatea cuvintelor cu care este scrisă dau un dinamism uimitor scenelor de acțiune. În același timp, a reușit să mă încarce cu o tensiune curioasă care a devorat efectiv pagină cu pagină. Modalitatea de transpunere a povestirii, prin ochii unui personaj, mi-a plăcut. Mi s-a părut o modalitate atât de simplă de a implica cititorul, de a-l pune alături de personaj în poveste, în padurile Nordului, pe Drumul Regelui, sau în Winterfel. Da Winterfel…ce spațiu ireal unde iarna zgârâie la granițe iar lupii urlă în pădurile închinate vechilor zei.

Fiecare personaj este ghidat de un motto al Casei de care aparține, iar simbolul fiecărei Case este înțelept ales, întruchipând trăsăturile de caracter ale membrilor. Efectiv, ca cititor, am reușit să mă deconectez de ce era în jurul meu și să mă las absorbită de dialogul deștept și de iureșul amețitor al acțiunii.

Când analizez Urzeala Tronurilor, mă gândesc la un joc de șah  în care fiecare piesă își joacă rolul în funcție de abilitatea ei. Dar acest joc de șah este cu mult mai complex…

„Vine Iarna!” – Acesta este motto-ul familiei Stark care poarta sigla lupului. Acest motto cade de pe buzele fiecărui personaj din această casă, lăsând o tăcere în urma lui. O tăcere care aduce frig și întuneric. „Vine Iarna!” – repetat de nenumărate ori pot spune că m-a hipnotizat, făcându-mă să aștept această iarnă ce durează zeci de ani acoperind totul cu gheaţă și frică. M-a hipnotizat și intrigat, singura alinare fiind trecerea la cel de-al doilea volum.

Nu pot decât să recomand această carte tuturor pasionaților de fantastic și nu numai. Complexitatea personajelor și a relațiilor dintre ele ar putea atrage orice persoană pasionată de lectură. O singură atenționare – dacă aveți alte chestii importante de făcut cum ar fi proiecte, examene, licență, disertație etc., amânați lectura, căci odată ce gustați din acest univers veți deveni în scurt timp dependenți.

In general, nu citesc povestiri sau nuvele, prefer romanele. De fiecare data simt ca autorii nu reusesc sa prezinte bine personajele, actiunea parca merge mai repede… dar de aceasta data nu a fost cazul si nu am putut spune “mi-a placut, dar iesea mai bine daca era roman”.

Primul volum contine noua povestiri si anume:
Cecelia Holland – Regele Norvegiei (in original The King of Norway), Joe Haldeman – Legat pe vecie (in original Forever Bound), Robin Hobb – Triumful (in original The Triumph), Lawrence Block – Tabula rasa (in original Clean Slate), Tad Williams – Si voi, arhangheli ai iertarii (in original And Ministers of Grace), Joe Lansdale – Am plecat militar (in original Soldierin), Peter S. Beagle – Dirae (in oiginal Dirae), Diana Gabaldon – Traditia armatei (in original The Custom of the Army) si Naomi Novik – La sapte ani de casa (in original Seven Years from Home).

Imi este greu sa fac o recenzie intregului volum, pentru ca povestirile sunt foarte diferite una de cealalta. In mare, mi s-a parut un volum reusit, autorii au scriu niste povestiri exceptionale, care chiar merita citite.

Ce mi-a placut cel mai mult a fost prefata scrisa de George R.R. Martin, unde ne vorbeste despre acele standuri cu carti din copilaria lui unde cartile nu erau asezate frumos pe genuri, ci puse alandala. Martin este de parere ca este mai util sa “aranjezi” cartile asa decat sa le pui pe genuri sau pe autori pentru ca nu stii peste ce carti vei da, ce autori noi vei descoperi, ce genuri noi vei incepe sa citesti. Sa fiu sincer, acest lucru m-a facut foarte nerabdator sa citesc cat mai repede cartea. Fiecare dintre cele noua povestiri m-a acaparat total si am lasat cu greu cartea din mana pana nu am terminat-o. Volumul acesta merita toata atentia pe care un cititor o poate oferi!

Dupa cum spune si Martin, povestile cu si despre razboinici au existat mereu, iar oamenii au nevoie de ele. Abia astept sa apara si cel de-al doilea volum al antologiei, mai ales ca una dintre povestiri este scrisa chiar de catre Martin.

Nu pot să spun că nu am fost surprins când, deschizând paginile cărții “Povești din al nouălea cer”, am descoperit replici de teatru. Ca elevi intrăm în contact cu teatrul românesc scris de Alecsandri, Caragiale si Sorescu. Poate deschidem un Shakespeare pentru că e Shakespeare și eventual vizităm o sală de teatru dacă nu s-a desființat în orașul nostru dar prea puțini dintre noi ne hrănim cu teatru. Teatrul, și în special teatrul românesc, este un fel de mâncare prea puțin servit în meniuri. Poate același lucru se întâmplă când vine vorba de balet pentru că din anunțurile lipite anual pe stâlpii Bucureștiului ai putea crede că doar “Lacul lebedelor” există pentru a fi jucat.

Personal am gasit în teatrul lui Sartre idei care mi-au rămas întipărite în minte și pentru mine Sartre este autorul la care raportez operele de teatru la care ajung voit sau din întâmplare. Pentru mine Valentin Nicolau, autorul cărții “Povești din al nouălea cer”, nu însemna nimic cu 2 zile în urmă. Interesant cum o operă bună te apropie de autor și te face să vrei să-l descoperi, să-l cunoști. E greu să fie invers, într-un timp în care se scrie prea mult pentru a putea fi citit totul și uneori de persoane ce se cred doar a fi scriitori.

Volumul grupează trei piese: “Aplauze pentru Lena”, “Aleluia” și “Povești din al nouălea cer”, fiecare din ele reprezentând o pastilă de cotidian sau uman, depinde din ce unghi priviți.

Prima din cele trei piese este o dramă psihologică ce se apropie tangențial de absurd. Un singur act în care două personaje: EL – Dinu, miliardarul și EA – Elena / Lena, soția (altuia) își construiesc viețile și ridică pe chipuri măștile replică după replică. În urma unui joc de poker Dinu devine pentru douăzeci și patru de ore stăpânul întregii averi deținută de un politician oarecare. „Averea” o include pe soție, Elena. Este oare iubirea altceva decât un spectacol de teatru în care fiecare își joacă cuminte rolul așteptând aplauzele de final? Știm oare pe cine strângem în brațe sau pur și simplu ne-am obișnuit cu regulile și ne supunem lor?

A doua piesă, “Aleluia”, dezvoltă ideea de credință. Într-un contemporan în care Biserica utilizează Internetul și există aplicații de Iphone pentru tras clopotele unde l-am mai putea găsi pe Dumnezeu? Când un preot primește o cârciumă în schimbul unei icoane acesta se hotărăște să o preschimbe într-un lăcaș de cult.

Ultima piesă, “Povești din al nouălea cer”, cea care dă și titlul volumului, explorează culisele televiziunii.

Sper că veți descoperi și voi în operele lui Valentin Nicolau în egală măsură întrebări și răspunsuri și, pe lângă invitația la meditație, o invitație de a ne re-apropia de teatru.

In primul rand a fost inclusa in topul Time al celor mai bune 100 de romane scrise in limba engleza publicate din 1923 si pana in 2005, iar asta spune multe. In plus, criticul criticul Lev Grossman l-a descris ca fiind “o poveste horror existentiala profund nelinistitoare, un cosmar din care nu vei fi niciodata sigur ca te-ai trezit”.

Este imposibil ca atunci cand citesti aceasta descriere sa nu vrei sa citesti romanul. Iar cand Editura Nemira a anuntat ca va incepe sa reediteze romanele lui Dick, am sperat ca va aparea si Ubik. Si am avut noroc!

“Ubik este o poveste fascinanta, in care timpul regreseaza, mortii viseaza viii, iar un neutralizator de telepati se imbarca intr-o misiune… la capatul realitatii, al vieţii si al mortii.”

Acesta este textul de pe coperta a patra a cartii, care m-a facut sa vreau si mai mult sa o citesc.

Actiunea romanului are loc in cadrul Confederatiei Nord Americane, la inceputul anilor 1990. Nu este nicio surpriza ca lumea evoluase destul de mult incat calatoriile pe Luna sau pe alte planete sa fie considerate un lucru la fel de normal ca plimbatul in parc.

Joe Chip este personajul principal al romanului si este trimis impreuna cu cativa dintre colegii sai intr-o misiune pe Luna. Ajunsi acolo, are loc un incident care va da peste cap povestea… si chiar si realitatea.

Chiar daca la inceput evenimentele par sa aiba logica, incetul cu incetul totul se schimba. Realitatea se descompune, iar realitatea este doar o iluzie, astfel incat Joe apeleaza la un drog foarte puternic numit Ubik, pentru a-si reprima angoasa. Ubik pare totusi sa afecteze absolut totul in univers, incepand de la oameni pana la orice obiect.

Un lucru care nu mi-a placut este ca Dick parca a ingramadit prea multe personaje in prea multe pagini, astfel incat multe dintre ele nu sunt prea bine conturate. Dar, cand povestea este atat de interesanta si te tine cu sufletul la gura pe tot parcursul cartii, mai conteaza?

Consider Ubik atat una dintre cele mai bune carti ale lui Dick pe care le-am citit, cat si una dintre cele mai bune carti de gen science fiction.

Chiar daca va place sau nu genul, va recomand aceasta carte si va promit ca nu o veti putea lasa din mana pana nu o veti termina.

Am ales acest titlu simplu gratie aliteratiei extrem de potrivite dintre numele autorului si numele cartii, si, totodata, pentru ca suna la fel de percutant ca un alt titlu de roman celebru – „Moby Dick”, de Herman Melville –, a carui valoare deosebita a fost recunoscuta abia dupa moartea autorului, intocmai ca in cazul operei dickiene.

Astfel, in 2005, criticii revistei „Time” au inclus romanul „Ubik” printre cele mai bune 100 de romane de limba engleza publicate incepind din 1923 (anul aparitiei primului numar din publicatia saptaminala respectiva). Dar in 1969, la decernarea premiilor Nebula, si in 1970, la decernarea premiilor Hugo, acest roman nici macar nu a fost nominalizat, iar ambele premii au fost cistigate de romanul „The Left Hand of Darkness”, de Ursula K. Le Guin, care este mult sub valoarea lui „Ubik”. De aceeasi parere este si Stefan Ghidoveanu, care, in numarul 2/1992 al revistei „Nautilus”, dedicat lui Philip K. Dick [n.1928 – d.1982], scria despre „Ubik” ca este un „roman exceptional, capodopera a science-fiction-ului din toate timpurile [...]. Din pacate, aceasta mare reusita nu a cunoscut si consacrarea internationala pe care ar fi meritat-o”.

Intr-adevar, la momentul aparitiei sale, „Ubik” nu s-a bucurat de prea mult succes la public, asa cum, de altfel, nici autorul cartii nu s-a bucurat in timpul vietii de prea mult succes financiar. Insa operele cu adevarat merituoase sint cele care rezista trecerii timpului. Simplul fapt ca scrierile lui Dick devin din ce in ce mai des o sursa de inspiratie pentru cinematografie dovedeste ca acest scriitor este tot mai apreciat de fanii SF-ului din lumea intreaga. Conform fiicei autorului, Isa Dick Hackett, se pregateste inclusiv o ecranizare a romanului „Ubik”, in regia lui Michel Gondry, care vine astfel sa incununeze o lunga serie de adaptari cinematografice (multe dintre ele fiind exceptionale), dupa cum urmeaza:

1)-„Blade Runner” (lansat in 1982, cu Harrison Ford in rol principal si regizat de Ridley Scott, filmul e bazat pe romanul „Do Androids Dream of Electric Sheep?”, publicat in 1968),
2)-„Total Recall” (lansat in 1990, cu Arnold Schwarzenegger in rol principal si regizat de Paul Verhoeven, filmul e bazat pe povestirea „We Can Remember It for You Wholesale”, publicata in 1966),
3)-„Screamers” (lansat in 1995, cu Peter Weller in rol principal si regizat de Christian Duguay, filmul e bazat pe povestirea „Second Variety”, publicata in 1953),
4)-„Impostor” (lansat in 2001, cu Gary Sinise in rol principal si regizat de Gary Fleder, filmul e bazat pe povestirea cu acelasi titlu, publicata in 1953),
5)-„Minority Report” (lansat in 2002, cu Tom Cruise in rol principal si regizat de Steven Spielberg, filmul e bazat pe povestirea „The Minority Report”, publicata in 1956),
6)-„Paycheck” (lansat in 2003, cu Ben Affleck in rol principal si regizat de John Woo, filmul e bazat pe povestirea cu acelasi titlu, publicata in 1953),
7)-„A Scanner Darkly” (lansat in 2006, cu Keanu Reeves in rol principal si regizat de Richard Linklater, filmul e bazat pe romanul cu acelasi titlu, publicat in 1977),
8)-„Next” (lansat in 2007, cu Nicolas Cage in rol principal si regizat de Lee Tamahori, filmul e bazat pe povestirea „The Golden Man”, publicata in 1954),
9)-„The Adjustment Bureau” (lansat in 2011, cu Matt Damon in rol principal si regizat de George Nolfi, filmul e bazat pe povestirea „Adjustment Team”, publicata in 1954),
10)-„Total Recall” (remake programat sa apara in 2012, cu Colin Farrell in rol principal si regizat de Len Wiseman).

Revenind la romanul „Ubik”, descoperim in el tema predilecta a lui Philip K. Dick, recte descompunerea realitatii in fragmente subtile si paralele, care se intrepatrund si se conditioneaza reciproc, sporind astfel angoasele eroului principal, care, pentru a contracara iluzia realitatii, apeleaza la un drog foarte potent, numit Ubik, o substanta (entitate?) omniprezenta si misterioasa, ce pare sa afecteze toate obiectele si fiintele din univers.

Desigur, intilnim aici si o multime de clisee SF, precum telepatia, telekinezia, precognitia, zborurile interplanetare, mecanismele robotizate, calculatoarele inteligente, calatoriile in timp, reinvierea mortilor, toate ambalate intr-un melanj complicat, tesut magistral de autor cu fire delicate ca intr-o pinza de paianjen, gata sa se destrame la orice atingere umana.

Actiunea cartii se poate rezuma la confruntarea dintre organizatia de protectie anti-psi a lui Glen Runciter si organizatia de esperi a lui „Ray Hollis, al carui personal cu talente psionice constituie obiectul anihilarii inertiale si, ca atare, tinta organizatiilor de protectie”. Confruntarea celor doi patroni este prilejuita de solicitarea adresata firmei „Runciter Associates” de a neutraliza un atac din partea esperilor firmei „Hollis Talents” asupra unei baze selenare secrete, unde isi avea sediul o companie de cercetare detinuta de Stanton Mick, unul dintre cei mai bogati investitori din sistemul solar. Pentru deservirea acestui important client, Runciter insusi, impreuna cu Joe Chip – „specialistul firmei in domeniul testarii cimpurilor” psi –, conduce pe Luna o echipa formata din cei mai buni 11 inertiali ai organizatiei sale, menita sa anihileze activitatile de spionaj industrial intreprinse de psionicii lui Hollis.

La scurt timp dupa aterizarea pe Luna, o bomba explodeaza in camera de hotel unde fusesera cazati inertialii si il ucide pe Glen, transformindu-l astfel pe Joe Chip in liderul firmei „Runciter Associates”. Din acest moment, realitatea incepe treptat sa se destrame in jurul lui Joe si sa regreseze, sa involueze, sa se desfasoare in sens contrar curgerii normale a timpului, revenind la „stadii anterioare inerente in configuratia materiei”. Explicatia aparenta a acestor evenimente stranii ii va fi oferita eroului, si totodata, cititorilor, de Ella Runciter, sotia decedata a patronului lui Joe Chip, reanimata in stare semi-vie intr-un moratorium din Elvetia. Insa nu vreau sa intru in detalii, pentru a nu diminua suspansul si placerea lecturii. Oricum, restul actiunii nu se poate povesti; e deja istorie…

Foarte interesante mi s-au parut „masinile-de-distribuit-homeoziare”, un soi de dispozitive ce printeaza automat ziare la domiciliul si la cererea clientului, care par un fel de precursor al internetului prin modul in care erau interconectate si distribuiau informatiile. Coincidenta face ca actiunea romanului este plasata in 1992, acelasi an in care Tim Berners-Lee a lansat primul site web!!! Asta da anticipatie… De altfel, multe din lucrurile imaginate de autor in acest roman au devenit azi o banalitate (vehiculele electrice sau pe perna de aer, videofonul, realitatea virtuala, artiforgurile – grefe de organe artificiale), altele inca isi asteapta inventatorul (propulsia interstelara, calatoria in timp, masinile homeostatice, reanimarea cadavrelor in stare semi-vie cu ajutorul protofazonilor, matritele faciale diferite folosite pentru deghizare – similare celor din filmul „Face/Off” sau din franciza cinematografica „Mission: Impossible”).

Antologica mi s-a parut si scena in care Joe Chip se cearta cu usa vorbitoare a apartamentului sau, pe care eroul trebuie sa o plateasca de fiecare data cind intra sau iese din locuinta. Scena este plina de un umor absurd, ce imi aminteste de o alta intimplare amuzanta plasata intr-un viitor la fel de tehnicizat, imaginat in filmul „Demolition Man” (lansat in 1993), cind eroul interpretat de Sylvester Stallone se trezeste la viata dupa citeva decenii in care fusese criogenizat si, nestiind cum se foloseste o toaleta futurista, incepe sa injure in preajma unui aparat care dadea amenzi pentru fiecare injuratura; va dati seama ce dorea sa faca apoi cu acele hirtii…

In concluzie, „Ubik” este una dintre acele carti uriase care te fac sa nu le lasi din mina pina la final si care, deopotriva, te fac sa-ti pui intrebari chiar si dupa ce le-ai terminat de citit.

Cu „Ubik”, Dick a reusit sa-si reconfirme statutul de autor preferat de literatura SF, pe care i l-am acordat inca din adolescenta.

Sper ca Nemira sa atraga cit mai multi cititori cu aceasta editie hardcover din 2012 a cartii, in traducerea impecabila a lui Stefan Ghidoveanu, fiindca merita sa se afle in biblioteca oricarui pasionat de SF.

In loc de incheiere prezint lista romanelor de Philip K. Dick citite de subsemnatul, in ordinea preferintelor mele:
1. Timpul dezarticulat („Time Out of Joint”, in original, 1959) – nota 9,85;
2. Viseaza androizii oi electrice? („Do Androids Dream of Electric Sheep?”, in original, 1968) – nota 9,70;
3. Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldritch („The Three Stigmata of Palmer Eldritch”, in original, 1965) – nota 9,65;
4. Ubik (idem in original, 1969) – nota 9,50;
5. Omul din castelul inalt („The Man in the High Castle”, in original, 1962) – nota 9,30;
6. Loterie solara („Solar Lottery”, in original, 1955) – nota 8,80;
7. Substanta M („A Scanner Darkly”, in original, 1977) – nota 8,50;
8. Jucatorii de pe Titan („The Game-Players of Titan”, in original, 1963) – nota 8,20;
9. Invazia divina („The Divine Invasion”, in original, 1981) – nota 6,40.

Aceasta carte este un ghid care pune calatoria la un test complet, desi pentru cati oameni calatoria nu este decat o relaxare fara reguli, pentru un turist plecat peste granite si mari, unul care nu trebuie in nici un caz sa isi uite acasa bunul-simt, politetea si faptul ca este un om si nu un lup sau alt animal.

Eleganta nu este obtinuta si detinuta doar de modalitatea vestimentatiei ci prin civilizatia purtarii individului, individ care prima oara face parte dintr-un cadru al comunitatii din care face parte sau care l-a primit pentru o durata de timp- o vacanta, concediu- ce se supune normelor societatii in care se afla, chiar daca unele surprind si sunt la primele contacte foarte bizare, unele chiar amuzante.

Exista o serie intreaga de motive pentru a lectura acest ghid, ce tin sa precizez ca este de o intindere globala pentru orice calator ce invarte globul pamantesc, oprindu-l pentrua a alege destinatia cu degetul orb. Asta daca doresti chiar sa il uzezi practic si fizic, iar de nu este contul suficient de indulgent pentru cine il detine, pentru o vizita prin marele metropole ale lumii, cartea se descura fara dificultate sa ofere prin ea insasi o calatorie prin sfaturile utile acordate pentru fiecare oprire din itinerar in parte, nu sunt dupa cum vei vedea chiar asa de universale.

Conduita este subestimata din pacate la referinta unui caracter, ea este necesara si in vacanta, mereu cand ma gandesc la asta imi vine in minte o posibila idee: un grup de tineri, americani sa fiu specific, merg impreuna ca un grup sa isi petreaca timpul de vacanta sau concediu in strainatate, si acolo, crezand ca de normele sociale au scapat la aeroport sau gara, incep sa se comporte ca vandalii, terorizand bietii autohtoni, desi in schimb acasa la ei, sunt oameni cat se poate de civilizati si inzestrati cu bunul simt.

Alfel vazut, aveti ocazia si posibilitatea de a achizitiona un bilet universal de calatorie, la un pret mai mult decat avantajos, si nici macar nu aveti motive pentru care sa va plangeti, cum ar fi cazul de a impacheta rucsacul si de grija apropiata de paranoia, de a uita ceva.

Este o calatorie amuzanta, cu un puternic iz de practicalitate, si de ce nu de initiere chiar si pentru cel care deja papionul nu mai este un fluture pe gat. Eu personal, desi nu subliniez si nu mazgalesc paginile cartilor, am notat pe marginile capitolelor, gandurile si detaliile ce ma intereseaza in mod particular. Ar fi chiar frumos sa gasesc prin strainatate un roman cu o astfel de carte prin bagaj, daca nu a citit acasa. Pofta la lectura.

]]> http://nemirabooks.ro/un-bagaj-suplimentar-pentru-calator/feed 0 http://nemirabooks.ro/salems-lot-adevarata-fata-a-vampirilor http://nemirabooks.ro/salems-lot-adevarata-fata-a-vampirilor#comments Tue, 01 May 2012 20:33:05 +0000 Gabi http://nemirabooks.ro/?p=4490 Atunci când Bram Stoker a scris Dracula în 1897, mai mult ca sigur nu îşi imagina ce impact va avea cartea asupra generaţiilor următoare. De-a lungul timpului, vampirii au devenit din ce în ce mai populari, culminând în zilele noastre cu cărţi precum Twilight sau seriale precum True Blood.

Totuşi, ceea ce personal m-a deranjat mereu la vampirii ”moderni” este lumina în care ei sunt prezentaţi. Aproape în orice poveste, există cel puţin un vampir “bun”, romantic, de care eroina se îndrăgosteşte. În opinia mea, vampirii nu sunt aşa, cel puţin dacă ne luăm după legendele populare. Vampirii ar trebui să fie nemiloşi, însetaţi de sânge şi lipsiţi complet de personalitatea umană.

De aceea, m-am decis să citesc Salem’s Lot, cartea lui Stephen King. Ştiam că, dacă există un autor care poate înfăţişa “răul” într-un mod autentic, autorul american este acela. După terminarea cărţii, pot spune cu mâna pe inimă că nu m-a dezamăgit.

Cartea începe cu drumul lui Ben Mears către Salem’s Lot, oraşul său natal, în care a locuit până la vârsta de patru ani. Ben este un autor de romane care încă este în căutarea cărţii care să-i aducă faima la care orice scriitor visează. O amintire a unei întâmplări terifiante petrecute în micuţul orăşel l-a bântuit toată viaţa, iar acum spera să se folosească de ea pentru a găsi inspiraţia necesară pentru a scrie o capodoperă.

La scurt timp după sosirea în oraş, Ben o cunoaşte pe Susan Norton, o fată “drăguţă”, după cum precizează chiar Stephen King, de care se îndrăgosteşte. Totuşi, povestea clasică de dragoste va trebui să aştepte, pentru că lucruri stranii încep să se petreacă în oraş. Coşmarul pe care Ben l-a avut din copilărie începe uşor, uşor să devină realitate, iar casa misterioasă “a lui Marsten” pare să fie în centrul evenimentelor.

Ceea ce m-a uimit dintotdeauna la cărţile lui Stephen King este abilitatea lui de a face chiar şi cele mai pline de fantezie întâmplări să pară posibile atunci când le citeşti. Secretul lui stă probabil în felul în care dozează cantitatea de fantezie şi de realism. La început, realitatea domina, iar fantezia este ca şi inexistentă. Dacă nu ai şti că citeşti o carte de Stephen King, ai putea crede la început că în centrul naraţiunii se va afla încercarea lui Ben Mears de a începe o viaţă nouă, după necazurile prin care a trecut şi succesele contestabile ale cărţilor sale. Acţiunea se desfăşoară destul de lent în primele pagini, sugerând rutina zilnică a oamenilor din micuţul orăşel. Totuşi, pe măsură ce evenimentele stranii încep să se înmulţească, orăşelul pare că se trezeşte, iar doză de fantastic devine din ce în ce mai consistentă. Undeva pe la mijlocul cărţii, după cum spune chiar autorul, “fantezia şi realitatea se contopesc”.

Prin această desfăşurare a naraţiunii, cititorul va fi tentat să creadă că nu este cu totul imposibil ca cele citite să se petreacă şi în realitate, undeva, în lume. Vampirii nu apar imediat, pentru că personajele încearcă la început să dea explicaţii raţionale celor întâmplate, devenind astfel credibile iar cititorul le poate înţelege alegerile. Pe de altă parte, odată ce apar, vampirii sunt exact ca în legendele populare: nemiloşi şi însetaţi de sânge, pentru că sângele este hrana lor şi, la fel ca oamenii, nu pot trăi fără hrană. Deşi au conştiinţă, ei nu sunt morali, pentru că moralitatea este o trăsătură umană, iar vampirii nu sunt umani.

Cartea ar trebui citită de oricine este pasionat de vampiri, precum şi de orice fan al genului horror ori al lui Stephen King. Nu este doar o carte cu vampiri obişnuită, este, în opinia mea, una dintre cele mai reuşite (şi dure) cărţi cu vampiri scrise vreodată. Oricine vrea să citească o carte cu vampiri “autentici” va fi încântat de Salem’s Lot.

Lawrence E. Joseph ne explica despre saltul care il va face umanitatea, sfarsitul unei ere si inceputul alteia mai degraba, si nu Sfarsitul Lumii, asa cum s-ar crede. Declansarea acestui salt va fi facut, dupa parerea autorului, din miezul Pamantului, din Soare, din cer, din laboratoare, de la o gaura neagra, colapsul retelelor de electricitate si al satelitilor, pandemii, foamete, seceta sau încalzire globala scapata de sub control.

Am urmarit filmul acela in care se vorbea despre previziunile lui Nostradamus cu privire la sfarsitul lumii si, interesata de subiect, am citit si cartea lui Lawrence E.Joseph -”Apocalipsa 2012. Ce va fi dupa?” – al doilea volum din seria Apocalipsa 2012.

Volumul aparut la Editura Nemira are 320 de pagini, iar pe coperta are ca ilustratie saracul nostru glob pamantesc, mistuit de flacari.

Intrigata de acest posibil sfarsit al lumii la o data atat de exact precizata, 21.12.2012, am inceput sa citesc foarte interesata, “mancand” paginile, cum prindeam o clipa libera.

Autorul, Lawrence E. Joseph, este un om de litere, profesor , scriitor si ziarist, avand o inclinatie deosebita spre investigatie. Ceea ce a realizat el in aceasta carte este rezultatul cercetarilor, investigatiilor sale de un an si jumatate,pe care a incercat sa le prezinte obiectiv, asa cum le-a cules de la oamenii de stiinta pana la samanii intalniti, plus interpretarea personala, subiectiva a datelor.

El nu intentioneaza sa sperie, sa produca panica ci mai degraba sa informeze, sa caute raspunsuri cautate de toata lumea. Cauta raspunsuri la intrebari, la fel ca oricare dintre noi, oamenii obisnuiti, fara pretentia de a fi om de stiinta dar interogand oameni de stiinta si documentandu-se din operele lor pentru puterea argumentelor. La fel, nu are pretentia ca ar da raspunsurile corecte.

Pe langa simpla potrivire a cifrelor, data de 21.12.2012 este cea a solstitiului de iarna, atunci cand ziua este cea mai scurta si noaptea cea mai lunga. La aceasta data, sistemul solar eclipseaza centrul galaxiei, astfel incat centrul Caii Lactee nu va mai fi vizibil de pe pamant. Inca de la anticii mayasi(considerati cei mai de seama astronomi) aceasta data avea o incarcatura aparte: marcarea inceputului unei noi ere, moment sacru. Implica astfel posibile interpretari: sfarsitul timpului si sfarsitul vietii pe pamant(poate sfarsitul Pamantului insusi) cat si sperante intr-o viata traita de oameni la un nivel superior care nu ne-a fost accesibil pana acum.

Cartea lui trece în revista ultimele descoperiri în materie de amenintari la adresa Pamântului: colapsul retelelor de electricitate si al satelitilor, pandemii, foamete, seceta sau încalzire globala scapata de sub control.

Când vine vorba despre solutii în fata acestor provocari, raspunsurile sunt putine, dar autorul ne învata totusi cum sa ne pregatim pentru astfel de scenarii si cum sa ramânem în viata prin puterile noastre.

Problema inversarii polilor pusa pentru prima data de Einstein este luata serios in discutie, deoarece poate fi cauza slabirii campului magnetic al pamantului si de aici lipsa apararii impotriva radiatiilor solare.

Religiile lumii anunta sfarsitul, Biblia prezinta Apocalipsa.

Autorul isi vrea cartea un avertisment: “Cum clipa se apropie, iar oamenii incep sa-si dea seama ca in 2012 se va intampla ceva nemaivazut, vreau sa-mi fac simtita prezenta si sa-mi ajut semenii sa se comporte responsabil in fata acestei amenintari. Si sa ma straduiesc sa nu zic pe urma v-am zis eu!”.

Volumul începe bine, cu un prolog despre transferul conștiinței. Urmează apoi capitole despre Tyrion, Daenerys, Jon Snow și Bran (adică exact ce așteptam). Entuziasmul cu care am început lectura a pălit însă treptat, pe măsură ce mi-am dat seama că nici în această carte nu se va întâmpla mare lucru.

Personajele discută enorm – Tyrion despre râuri și broaște țestoase și mâncare, Daenerys despre problemele poporului ei, Jon Snow despre cum să mute mai bine oamenii pe Zid. George R. R. Martin nu pierde nicio ocazie de a ne descrie câte un peisaj, de-a ne expune viețile și faptele tuturor strămoșilor tuturor personajelor fără importanță (și trebuie să fii atent, nu știi niciodată dacă nu cumva nu știu care neica-nimeni nu se va dovedi a fi nepotul uitat al lui Aeris Targaryen).

Personajele urzesc planuri, le discută, își trimit scrisori și soli, în prima jumătate a cărții fiind însă clar că nu se va întâmpla nimic dramatic – aflam din Festinul ciorilor, daca era să.

Această primă jumătate a volumului narează întâmplările din Nord și Est petrecute în paralel cu cele din precedentul volum, apoi cele două cronologii se întâlnesc. Apar în carte și capitole mici și stinghere despre Cersei și Jaime, și se dovedesc corecte anumite presupuneri pe care le făcusem după ce am citit Festinul; apare fugitiv și Arya (care, o spun iarași, încă îi poate bate pe toți), apar și informații despre un alt Stark supraviețuitor.

Pozițiile de putere se schimbă, dar în moduri destul de greu de evaluat dat fiind faptul că uneori e greu să îți dai seama ce se întâmplă în fiecare loc într-un anumit moment. Anumite personaje pe care le credeam centrale își pierd mult din panaș – vezi Tyrion, care devine tot mai simpatic dar nu reușește să realizeze nimic, vezi și Daenerys. În general vorbind, nu se întâmplă nimic din ce speram să se întâmple în acest volum: dragonii nu sunt mai bine înțeleși sau mai mult folosiți, nu aflăm nimic nou despre Ceilalți, Daenerys nu cucerește Westeros-ul (și nici nu face vreun pas decisiv în acea direcție), Jon Snow nu devine un conducător luminat.

Apar în schimb câteva figuri noi care se pare că vor avea o importanță covârșitoare în următoarele volume. Evident, dacă nu cumva GRRM se distrază din nou de noi – avem și în A Dance With Dragons serii întregi de capitole despre câte un individ care crapă în final în mod stupid, fără a lăsa ceva în urmă. Există câteva relevații surprinzătoare, aflăm mai mult despre tot felul de Case prezente, trecute și viitoare și devine tot mai clar faptul că nu are rost să te atașezi de prea multe personaje.

Cel puțin un punct scad din nota acordată cărții pentru scenele tot mai dese și mai crunte de violență. Sunt capitole întregi pe care le-am citit cu scârbă, iar diferența față de primele trei volume din serie e că tot mai multe din episoadele de violență extremă sunt gratuite, fără vreo miză, fără însemnătate pentru nimeni. O altă jumătate de punct o scad pentru faptul că e imposibil să îți dai seama dacă cei care mor au murit cu adevărat; există pare-se zeci de moduri în care poți să revii la viață. În plus, GRRM insistă să lase în aer firele narative în care câte un personaj pare să dea colțul. Când știi că vei mai avea de așteptat nu știu câți ani pentru a vedea ce s-a întâmplat ajungi să îl suspectezi pe autor de o oarecare lipsă de bun simț.

Ce mi-a plăcut la acest volum: prezența a numeroși lupi; elementele fantasy, atâtea câte sunt; Bran, care se îndreaptă cu pași înceți spre acumularea unor puteri demne de luat în seamă; Tyrion, mereu haios, confirmând și aici părerea bună pe care am avut-o mereu despre el; Arya, care ar putea să devină și ea un personaj demn de luat în seamă; Jon și Daenerys, care par în acest volum mai tineri decât îi știam; faptul că amândoi văd în sfârșit cât de apăsătoare pot fii victoriile.

A Dance with Dragons le va plăcea cu siguranță celor cărora le-a plăcut și Festinul ciorilor; cei care au fost însă deranjați de încetinirea ritmului seriei, de abundența de personaje și intrigi noi de care nu știi dacă merită să îți pese și de raritatea elementelor fantasy vor fi dezamăgiți și de această dată.

Povestea e și mai înceată, personajele noi sunt multe, pe Ceilalți nu îi vedem aproape deloc, iar farmecul inițial al seriei pare să fi fost abandonat în favoarea sângelui vărsat degeaba. Povestea în sine nu avansează mai deloc, iarna e încă departe, iar dacă lucrurile merg tot așa atunci o să mai fie de nevoie de alte cinci de volume ca să se facă și primăvară.

Celebrul scriitor George R.R. Martin, autorul mult indragitei serii CANTEC DE GHEATA SI FOC, a ales, impreuna cu Gardner Dozois, autoritate de renume in SF, povestiri care sa infierbante imaginatia oricarui cititor. Si incluse sunt atat o lunga nuvela din lumea cartii CANTEC DE GHEATA SI FOC cat si o noua poveste despre Lordul John scrisa de Diana Gabaldon.

Printre autorii selectaţi se numara nume importante ca David Ball, Peter S. Beagle, Lawrence Block, Gardner Dozois, Joe Haldeman, Robin Hobb, Cecelia Holland, Joe R. Lansdale, David Morrell, Naomi Novik, James Rollins, Steven Saylor, Robert Silverberg, S.M. Stirling, Carrie Vaughn, Howard Waldrop, si Tad Williams.Multi dintre acesti scriitori sunt cunoscuti pentru bestseller – urile lor. Toti sunt povestitori de elita. Impreuna ei creaza un volum de neuitat.

„Fapturi sangeroase, aventuri miraculoase si masinarii infernale, intr-o literatura pentru orice amator de senzatii tari.“
„Antologie care te tine cu sufletul la gura, Razboinicii cuprinde povestiri fascinante, din toate genurile si din toate timpurile. Din Roma antica și Cartagina pana intr-un viitor postapocaliptic, cu tehnologii halucinante, roboti uriasi si creaturi monstruoase, scriitori bine-cunoscuti te invita in infern. Proza lor creeaza dependenta .“

Ar fi o adevarata provocare sa scriu despre toate povestile din carte in aceasta recenzie. Asa ca ma voi axa mai mult pe cele mai importante (cel putin pentru mine) si pe prezentare pe larg.

Am primit un exemplar al cartii Razboinici foarte recent, chiar de Pasti, de la o buna prietena si, chiar daca am citit doar cateva dintre povestile din aceasta antologie pana acum, am vrut sa va spun ca , pe baza celor doua povesti pe care am ajuns sa le indragesc pana in prezent, Fetele de la Avenger de Carrie Vaughn si Sapte Ani de Acasa de Naomi Novik, aceasta va fi o colectie incredibila. Aveam mari dubii ca povesti scrise de autori atat de diferiti pot forma un intreg, o carte, si ca acest proiect va functiona.Desi horrorul este unul dintre genurile mele preferate, la inceput cartea nu mi-a starnit vreun interes special.

Fiind alcatuite din mai multe povestiri, am avut impresia ca a fost conceputa special pentru copii.Asa ca nu m-am prea grabit sa o incep. Dar vacanta fiind lunga, si vremea nu tocmai perfecta, am inceput sa o citesc. Si cu cat citeam mai mult, cu atat vroiam sa citesc mai mult. Cand am vazut prima data acest mamut, ca sa o numesc asa, m-am intrebat daca nu am primit un dictionar din greseala. Doar dimensiunea lui era o provocare descurajanta sa il tarai dupa mine. Astea fiind spuse, cred ca am facut si muschi cat l-am carat.

Aceasta carte m-a captivat total, prinzandu-ma in randurile ei si purtandu-ma pe firul povestii. Si fiecare poveste parea prea scurta si in acelasi timp perfecta.

Si totusi, ma bucur ca am avut ocazia sa citesc aceasta carte. Razboinici este o colectie impresionanta de povesti din toate erile si generatiile, de la Roma Antica si Cartagina pana in viitor, unde soldatii se luptau cu roboti giganti intr-un camp foarte indepartat.Aceste povestiri m-ai impresionat cu adancimea lor, cu elocventa lor si cu capacitatea de a ma surprinde in cele mai neasteptate momente.

Robin Hobb este un autor de care am auzit , dar nu i-am citit niciodata vreo carte pana de curand. Am citit Dragon Keeper si am terminat si Dragon Haven cu cateva zile in urma, din care ambele au fost excelente. Asa ca atunci cand am citit povestea “Triumf” deja stiam ca este un excelent scriitor. Dar e un lucru sa scrii despre o lume fictiva, a deciziilor proprii si cu totul altul pentru a scrie cu precizie destul de multe despre o perioada istorica pentru ca sa va puteti bucura de poveste fara sa va impotmoliti in detalii istorice sau inexactitati.

Cred ca aceasta carte este una dintre cele mai uimitoare carti pe care le-am citit vreodata, si o parte din acest merit il are si faptul ca ea este unica.In paginile ei traiesc in armonie creaturi atat pamantesti cat si supranaturale, iar diversitatea lor si a locurilor in care traiesc este una una dintre atuurile cartii.