Cautam o carte buna… Cautam o carte care sa nu ma dezamageasca.

Poate ca initial am fost tentata sa caut un roman de dragoste, dar nu, nu imi doream sa cad prada unei stari euforice, nostalgice, optimiste in sensul romantic al cuvantului. Asa ca… mi-am amintit subit de ce il iubeam atat de mult pe Julian Barnes. Nu el fusese cel care m-a facut sa citesc nu una, nici doua, ci sapte romane? Nu el fusese cel care m-a convins ca pot exista carti savuroase, de un realism aproape comic? Asadar, am accesat nemira.ro, cu speranta ca voi gasi macar un roman scris de Julian Barnes, pe care sa nu il am deja in biblioteca.

Era acolo, ma astepta… Titlul, coperta, succinta descriere a romanului, parca toate emanau aer, parca aveau… “PULS”.

Citindu-l pe Julian Barnes, am sentimentul ca ascult o persoana apropiata mie, o persoana ca si mine. Reuseste cu un talent incontestabil sa faca haz de necaz, iar un simt al umorului asemanator lui, rar intalnesti.

Este ironic, fara a fi insensibil, capteaza esenta lucrurilor, analizeaza si cele mai mici detalii si poate transforma o banala discutie purtata la cina intr-o adevarata piesa de teatru (Acasa la Phil si Joanna).

Politica, sex, dezamagire, iubire, esenta vietii, toate sunt abordate intr-o maniera atat de naturala, incat nu ai cum sa nu ii impartasesti parerile sau macar sa tinzi sa ii dai dreptate si sa reflectezi. Nu ai cum sa nu ii devii complice: „Ceva mai devreme am folosit cuvantul „complicitate”. Imi place cuvantul asta. O intelegere nerostita intre oameni, un fel de prezenta, daca vreti. Adica prima aluzie la faptul ca s-ar putea sa va potriviti, inaintea stradaniilor anevoioase de-a afla daca „impartasiti anumite interese”, daca aveti acelasi metabolism…”

Puls. Un amestec atat de firesc al lucrurilor marunte, dar esentiale ale vietii.

Puls. O colectie minunata de eseuri, scrise cu umor si rafinament.
Puls. Realitatea, prezentata asa cum nici prin gand nu ne trece sa o privim, intr-un limbaj complex.
Puls. Cea mai colorata gama de sentimente, ganduri, idei.
Puls… si atat.

P.S. Cand prietenele mele ma vor mai intreba de ce sunt o fana atat de impatimita a lui Julian Barnes, o sa le raspund cu cea mai mare convingere: pentru ca este un autor diferit, pentru ca simt pulsul in scrierile sale.

Un material de Pontoș Cristian

Este foarte posibil ca din cauza fratelui sau Thomas Mann si a mult celebratului sau Munte Vrajit, fratiorul sau mai mare, Heinrich Mann a stat intr-un con de penumbra, din cartile sale fiind cunoscut „Ingerul Albastru”, si acesta intr-un cerc foarte restrans din nefericire. De asemenea, din cate am aflat, este si singura carte ecranizata a autorului, in 1930 productia numindu-se „The Blue Angel-Der Blaue Engel”, film ce a dat o actrita nemuritoare a cinematrografiei: Marlene Dietrich.

Romanul are o nuanta de satira, o doza concentrata as putea spune, indreptata spre societatea burgheza germana intruchipata in figura personajului profesor Raat – desi elevii sai il numesc cu porecla de Unrat – un profesor in a carui clasa, democratia este o fantezie indrazneata, tiranic si draconic cu elevii sai, elevi care sunt la momentul de a invata si alte materii pe langa cele aflate in programa scolara.

Asa cum am spus si in titlul recenziei, triste vor fi si intamplarile profesorului la examenul amorului, vinovatul responsabil o cantareata cu un numar artistic in localul de noapte, Ingerul Albastru, loc frecventat si de elevii profesorului. Dragostea lui fata de Rose Frohlich il va arunca in prapastie fara o parasuta ce sa ii salveze viata cunoscuta de el. Existenta sa respecta anumite reguli impuse ale societatii si ale propiei fiinte, fiind ordonata si precisa ca un ceas atomic, asta pana ce in cursa intra femeia, de aici scena va fi imprecisa, haotica si viata se umple din nou in profesor asemeni unui rau ce a secat de ani, doar datorita norilor grei de apa ce fac desfasurari de trupe pe conturul orizontului oferind o speranta.

Dupa ce citesti si ai intors si ultima pagina a cartii, un sentiment gri pluteste deasupra ta, deplangi traseul profesorului Raat sau te bucura ca un om tiranic a decazut sfarsind cu un mesaj moralizator, daca va veti afla in ultima categorie pentru voi societatea predomina si nu voi ca indivizi, numele e incoluit de numar si totul devine statistica, un desert. Ma intreb in timp ce scriu aceasta recenzie daca Heinrich Mann a plans sau a ras la sfarsitul cartii sale, ma intreb daca el ii spune profesorului Raat sau Unrat. In timp ce muti numarul de pagini din dreapta spre stanga, lectura e una facila si amuzanta desi in adanc simti o tristete in legatura cu romanul, asa cum o comedie este o drama inversata sau o drama este o comedie rasucita cu un scop: sa impresioneze si sa te atasezi de ea.

Regret ca nu am gasit si alte carti inca ale lui Heinrich Mann, dar poate pe viitor colectia Babel al editurii va mai primi un membru nou in familie, ar fi deosebit acest aspect, oricum eu astept, si nu astept de unul singur, optimismul e legat cu catuse de mine. Va recomad daca cartea v-a impresionat sa urmariti si filmul sau daca sunteti unul din cei care va produca o mare placere sa urmariti un film vechi ai scolii germane de film. Oricum, pofta mare la lectura si apoi la vizionare.

Volum după volum am urmărit cu sufletul la gură aventurile scandaloase prin care trec năbădăioșii adolescenți din Upper East Side, cartierul șic din New York. Am râs, am bârfit cu și despre ei, ce să mai, am petrecut clipe foarte plăcute, care ne-au făcut să-i îndrăgim, să-i invidiem puțin, uneori, sau pur și simplu să fim curioși ce se mai întâmplă în viața lor.

Dar ceea ce n-am aflat, încă, este cum a început totul: cum au început să se iubească – și să se urască – între ei și de ce relațiile lor au fost atât de tumultuoase. Iată că, odată cu ”Un trio infernal”, editura Nemira ne satisface și această curiozitate:

La început au fost trei adolescenți nemaipomeniți și inseparabili în prietenia lor, ”trei mușchetari pur și simplu fabuloși”: Serena van der Woodsen, Blair Waldorf şi Nate Archibald. Nate era invidiat de toți colegii săi de școală pentru prietenia cu cele două frumoase fete, în timp ce acestea erau considerate zeițe de către fetele cu care erau colegi, datorită privilegiului de a ieși cu un tip atât de superb ca Nate. Desigur, amândouă fetele erau îndrăgostite nebunește de ochii verzi ai lui Nate, deși niciuna nu îndrăznea să-și facă simpatia publică.

După cum era și de așteptat, tensiunea din jurul răspunsului la întrebarea Cine va fi norocoasa care va reuși să cucerească băiatul? va crește exponențial, de la pagină la pagină.

Romanul ne mai dă ocazia să îi vedem și pe Dan și Jenny Humphrey care, fără o mamă să le poarte de grijă, sunt nevoiți să se bazeze unul pe celălalt și, desigur, pe obsesia lor comună pentru Serena van der Woodsen. În cazul lui Jenny, interesul se traduce prin invidie pentru numărul cupei la sutienul Serenei, decât în preocupare pentru personalitatea acesteia. Fiind cea mai slab dezvoltată dintre colegele ei de clasă, Jenny apelează, în disperare de cauză, la o soluție disponibilă pe Internet, dar care, în cele din urmă, o va face mult mai receptivă la zicala ”Ai grijă ce-ți dorești!”.

Vanessa Abrams, cu părul ei negru și lung, are suficient potențial pentru a fi considerată frumoasă, preocuparea ei pentru a obține această calificare publică vizându-l, în special, pe Dan Humphrey. Din păcate, el vede în ea mai degrabă o prietenă, decât o iubită. Însă, după cum spuneam, Vanessa e o fată dispusă să-și exploateze potențialul la maxim.

Acum să nu credeți că, atâta timp cât personajele sunt mai mici ca vârstă, intrigile pe care le croiesc, fiecare după propriile puteri, ar fi cumva inferioare celor de mai târziu. Nicidecum, poveștile sunt la fel de amuzante, spumoase și ”intrigante” ca și în celelalte volume ale seriei, recomandând acest volum ca pe un must-read pentru oricine se declară fan al romanelor ”Gossip Girl” (de ce nu, și al serialului TV inspirat de această serie), sau orice cititor pasionat de romane cu și despre adolescenți.

‘Nu cred în Dumnezeu, dar îi simt lipsa.’ Astea sunt cuvintele de inceput ale “Nimicului de temut”, cartea in care Julian Barnes, recentul castigator al Man Booker Prize Award, croseteaza, cu virtuozitate stilistica si de forma, un milieu literar incarcat in ochiurile caruia gasim Thanatos, Memorie, Literatura, Arta. Barnes amesteca memorialistica, eseul, autobiografia, critica de arta si literatura, speculatia filozofica in acest vertij nebun si eclectic care nu poate fi numit decat Barnesian.

Rafinamentul constructiilor, perspectiva inversata, digresiunea amicala, rationamentul dus pana la capat si anulat cu o intorsatura de condei, umorul subversiv si filigranat, autoironia sunt tot atatea atribute ale acestei capodopere care este Nimicul de temut.

Din capul locului trebuie spus ca sunt un mare fan al lui Barnes citind cam tot ce e tradus pana acum la Nemira si nu numai atat. Nimicul de temut e de departe cartea pe care as recomanda-o oricui cititor pentru a face cunostinta cu unul din cei mai rafinati scriitori contemporani de limba engleza. Ca sa citez un amic, as spune, ca daca pana acum nu ai citit Julian Barnes, atunci ai trait degeaba.

Ce suntem noi? Ce ne formeaza ca oameni? Ce ramane dupa noi? Cum abordam finalul? Exista ceva dupa moarte? Ce este Memoria si cum functioneaza ea? Cum ne ajuta Arta si Literatura pentru a intelege credinta, moartea, viata? Arta ca religie sau invers? Literatura ca viata recreata? Scriitorul ca Dumnezeu?

Barnes incearca cate un raspuns pentru fiecare din intrebarile de mai sus cu ajutorul prea iubitilor sai scriitori de sorginte francofona, un rol important de-a lungul cartii jucandu-l jurnalul terbili de frust si crud al marelui scriitor francez Jules Renard. Suntem preveniti, sa nu ne facem iluzii, pentru “ca o buna parte din cartea de fata vi se va parea o intreprindere de amator” si ca “vor aparea si multi scriitori. Majoritatea morti, si nu putini dintre ei francezi”. Deasemenea, “vor aparea si compozitori”. Barnes dirijeaza o intreaga orchestra de personalitati culturale ale secolelor XX si XIX pentru a ne reda partitura lina/abrupta a finalului. Vrea sa ne(se) ajute sa intelegem impreuna sau daca nu, cel putin, sa se asigure ca discutam problema (‘Filozoful, cand filozofeaza, face antrenamente in vederea mortii’). Antrenament pentru final, asta e Nimicul de temut.

Avem de-a face cu un studiu de caz prodigios orchestrat de Barnes in rol de Sherlock Homes, in timp ce Watson se intrupeaza metempsihotic in scriitorul francez Jules Renard, compozitorul Stravisnky, filozoful francez Montaigne, scriitorul englez Arthur Koestler, marele Gustave Flaubert, Somerset Maugham si multe alte personalitati culturale (nu putea sa lipseasca provocatorul de serviciu Richard Dawkins) de pe ambele maluri ale canalului Manecii. Rudele, prietenii, doctorii personali sunt toti chemati la apel.

Avem de-a face cu un studiu de caz, dar fara un rezultat clar distilat dintre toate mozaicurile de gandire, personalitate, scoala religioasa si perspectiva a atator opinenti. Avem insa de-a face cu antrenament, vitaminizare contra tanatofobiei, meci unu la unu cu sfarsitul(nimicul?). Pregatirea pentru ce? Este Moartea finalul sau doar un nou inceput? Si aici trebuie sa ne pregatim pentru a cunoaste raspunsul.

Este uimitor cum Barnes, dezinvolt si curat ca un chirurg priceput, pune diagnosticul si apoi sentinta unei atitudini atat de populare in randul sondajelor de atitudine religioasa (din Romania si de oriunde; si eu, licean fiind, credeam la fel pana cand mi-am dat seama ca nu stiu ce cred) aratandu-ne cat de frauduloasa rational si convenabila moral este atitudinea ‘religiei de interior’: ‘”Nu merg la biserica, dar am propria mea idée despre Dumnezeu.” Genul de afirmatie care ma face, la randul meu, sa reactionez ca un filozof. Siropos, ma plang. Poti sa ai propria ta idée despre Dumnezeu, dar are si El propria Lui idée despre tine? Pentru ca asta conteaza. Indiferent daca este un batran cu barba alba, din cer, sau o forta vie, sau un primum mobile dezinteresat, sau un ceasornicar, sau o femeie, sau o forta morala nebuloasa, sau Absolut Nimic, conteaza doar ceea ce gandeste El, ori Ea, ori Nimicul Absolut despre tine, si nu ceea ce gandesti tu despre Ei. Pornirea de a redefini zeitatea, reducandu-ti-o la ceva convenabil, este categoric grotesca. Si nu conteaza nici daca Dumnezeu este drept, sau binevoitor, sau macar atent- existand surprinzator de putine dovezi in acest sens- ci doar daca El exista.’

Va provoc sa imi aratati alte randuri care lovesc atat de adanc in perceptia noastra superficiala despre religia ca alibi, ca antidot contra fricii ancestrale de a nu insemna Nimic: ‘Ne vine greu nu numai sa privim groapa, ci si viata. Ne vine greu sa contemplam incremeniti varianta, ca sa nu vorbim de certitudinea, ca viata ar tine de hazardul cosmic, avand ca scop fundamental simpla autoperpetuare, derulandu-se in plin vid, pana cand, intr-o buna zi, intreaga planeta se va cufunda in tacere de gheata, iar omenirea, asa cum s-a dezvoltat ea, in toata complexitatea ei turbata si supratehnicizata, va disparea complet, fara nici un regret, pentru ca nu va mai exista nimeni si nimic acolo sus care sa o planga. [..] O perspectiva infricosatoare pentru o rasa care s-a bizuit de atata vreme pe zeitatile inventate chiar de ea, spre explicatie si consolare’

Facem un exercitiu? Dechideti Nimicul de temut fortuit la orice pagina. Cititi. Daca asta nu va face sa incepeti imediat cu prima pagina si sa va doriti sa ajungeti la ultima inseamna ca trebuie sa va mai antrenati. Pentru ce? Pentru literatura de inalta clasa.

]]> http://nemirabooks.ro/nimicul-de-temut-julian-barnes-2/feed 0 http://nemirabooks.ro/paisprezece-farame-din-existenta http://nemirabooks.ro/paisprezece-farame-din-existenta#comments Mon, 14 Nov 2011 16:04:38 +0000 andreea http://nemirabooks.ro/?p=3012 Un material de Danciu Sabrina

Julian Barnes m-a iniţiat în lumea lui, nu de mult timp, prin intermediul cărţii “Puls”. Trebuie să recunosc că, la început, eram uşor sceptică în ceea ce priveşte subiectul. Nu mulţi pot aborda teme precum iubirea, familia sau viaţa, în general, şi să transmită, cu adevărat, emoţii puternice.

Fiecare dintre cele paisprezece povestiri cuprinse în carte sunt construite cu un singur scop: de a reda realitatea. Întâlneşti personaje cu probleme, ca de exemplu pierderea vederii sau auzului, le aflii modul de „supravieţuire” şi începi să îţi vezi propria viaţă cu alţi ochi.

Cred că nimeni nu poate rămâne indiferent la tăria de caracter de care dau dovadă acestea. Apare iubirea: a unui fiu luptându-se să-şi salveze părinţii de destine tragice, totodată încercând să-şi menţină căsnicia intactă, a unui cuplu proaspăt format, unde dragostea nu e simţită cu adevărat de ambii parteneri, aceste situatii drenând nu numai imaginaţia.

Ajungi să intrii şi să trăieşti – atât cât durează lectura – într-o lume nu foarte diferită de realitate. Ba chiar poţi spune că nu mai există o realitate, cele două lumi contopindu-se perfect într-un cadru al umanităţii. Fiindcă toate aceste întâmplări nu fac decât să arate fragilitatea omenirii şi dorinţa acesteia de a fi mai puternică în faţa destinului.

Dar “Puls” nu explorează numai latura melancolică şi năpăstuită a laturii umane. Apare şi râsul, în forma lui primordială. Prieteni vechi întâlnindu-se la masă, depănând amintiri. Băutură, şi odată cu ea, revelaţii, teorii existenţiale şi alte râsete, mai pline de viaţă, mai colorate. Aceste dineuri sunt prezentate cu mult umor şi inteligenţă, plasând povestirea printre cele mai bune din carte. Să nu uităm şi de o portretizare a bătrâneţii, prin intermediul a doi bătrâni scriitori, depănând, plini de mândrie, amintirile. Procesul devine o luptă a orgoliilor, lipsind tristeţea sau regretul tipice vârstei, apărând în schimb o înşiruire de evenimente memorabile, care aduc bucurie pe feţele celor doi – o schimbare binevenită, după părerea mea.

Încheind drumul prin lumea lui Barnes, nu pot să nu-mi aduc aminte de perioada în care se punea preţ pe descrierea evenimentelor cotidiene, a oamenilor şi problemelor lor, când puteai să te identifici cu personajele şi chiar să constaţi, plin de uimire, că şi tu ai trecut prin experienţele acestora. Acest „stil”, dacă îl pot numi aşa, este mult mai aproape de cititor, mai cald şi mai deschis.

O lectură plăcută, după părerea mea, una la care m-aş putea întoarce cu plăcere şi un scriitor care, în următoarele sale lucrări, nu cred că va dezamăgi.

A  început promiţător, m-a fermecat cu copilul cu ceas drept inimă, coloana vertebrală sonoră, tăbliile cu rotile, ouale umplute cu amintiri si borcanele cu lacrimi. Părea a fi o lecţie de viaţă, o călatorie pe paşii lui Dorothy (“Vrajitorul din Oz”), ai alchimistului lui Coelho, ai lui Oliver Twist şi David Copperfield, ai pinguinului Apolodor etc, dar a sfârşit prin a fi o lecţie despre moarte, moartea inimii, a speranţei, a spiritului înaintea trupului.

Eram sigură că voi fi martora unei căutări de sine de-a lungul unui plai mioritic, într-o poveste atat de mesteşugit narată, în schimb m-am izbit cu capul de peretele cinismului şi de realitatea unui pesimist. M-a dezamăgit şi mai tare când, în final, aflăm că ceasul este un remediu pentru o boală închipuită, exact ca în “Veronica se hotărăşte să moară” (doar că aici idea otravii mi s-a parut absolut originală). Ar fi avut mai mult sens daca Jack afla asta cănd viaţa lui ar fi fost împlinită, nu când s-a sfârşit.

O zi adevarată de iarnă, mai ceva decât cea a lui Alecsandri, ambele încălzite de răsuflare de copii. Pe cât de alb, îngheţat, rece era totul, pe atât de roşu aprins, fierbinte, vibrant se transformă, din cauza unui mic sufleţel. “Lumina lunii învaluie străzile din inima oraşului într-o crustă aurie ca de zahăr, din care îmi vine să ronţăi.” Antiteză perfect conturată, pornind de la protejata viaţă intrauterina şi sfârşind într-o întindere de nemişcare şi incertitudine. O inimioară atât de sinceră, dezinteresată şi jucăuşă, un omuleţ fragil care crede că cloputul din turnul din oraş este tatăl lui…

În timp ce citesc, parcă se desfăşoară în faţa mea scene din “Look who’s talking”, unde micuţul Mikey, cu umor şi înţelepciune nativă, analizează lumea înconjurătoare şi pe cei ce o populează. Presimt natura universală şi atemporală a poveştii, întâmplările petrecându-se atât atunci cât şi acum. În decorul anilor dinainte de 1900, zburdă conştiinţa unui personaj/scriitor contemporan.

Scena de “îndrăgosteală” a micului Jack m-a fascinat, m-a topit.
“Labirintul întortocheat al străzilor mă ispiteşte ca braţele unei iubite.”
“Are ochii mari de tot, poţi sta ore în şir să te uiţi înăuntrul lor.”
“Pe negândite, mă las cuprins de dragoste. Pe gândite, la fel. Înăuntrul ceasornicului meu, este ziua cea mai călduroasă din lume.”

Pe de o parte, Madeleine, figura maternă, vrea să protejeze inima copilului, îl previne asupra iubirii care distruge ritmul vieţii şi asupra mâniei care însoţeşte dezamagirea unei iubiri neîmpărtaşite. Pe de altă parte, Melies, figura paternă, îl indeamnă să fie imprudent, să rişte totul pentru a avea parte de dragoste, pentru a trăi cu adevărat, a darui pentru a fi fericit, a dansa pe propria muzică, a fi el însuşi. Deşi a avut parte de tipica mamă ocrotitoare, de tatăl civilizator şi prieteni binevoitori (“Tu eşti încă mic, n-ai amintiri, dar într-o bună zi o să-ţi deschizi traista şi o să găseşti un crampei de copilărie. Şi atunci o să ţi se umple inima de bucurie.”), Jack sfârşeşte visul, transformându-l în coşmar. “Cine sunt eu? Un fals al propriei mele finiţe?” , un om al cavernelor.

“Cu doar câteva ore înainte îmi socoteam inima o corabie în stare să spintece un ocean de dispreţ.”
“În doar cinci minute, Joe mi-a setat ceasul la ora realităţii, transformand corabia mea îndrăzneaţă într-o biată plută în derivă.”

Am filtrat totul prin prisma lucrurilor pe care le caut eu în viaţă şi sper să le găsesc. Nu le-am găsit însă în această carte care mi-a promis multe la început, dar mi-a furat totul la sfârşit. Lăsând la o parte sentimentele mele subiective şi ne mai luând-o personal, cartea ar face un excelent scenariu de film, excelând printr-un final imprevizibil.

Un material de A.T.

”Professor Unrat oder Das Ende eines Tyrannen”, publicat de editura Nemira sub titlul de ”Îngerul albastru”, este un roman scris (în anul 1905) de scriitorul german Heinrich Mann, fratele câștigătorul premiului Nobel pentru Literatură pentru anul 1929, Thomas Mann (cu romanul ”Casa Buddenbrook”).

Dacă fratele său mai mic a fost influențat de romancierii ruși ai secolului al 19-lea (în special Lev Tolstoi) reușind să atragă atenția întregii lumi asupra literaturii germane prin scrierile sale, francofilul Heinrich Mann nu a atins niciodată faima acestuia, fiind catalogat mai degrabă drept autorul unor volume de critică socială, cu vederi de stânga.

Nici în romanul de față, care face parte din scrierile sale de început, Heinrich Mann nu face rabat de la satirizarea societății burgheze germane din acele timpuri; până la urmă, scrierile sale acide îl vor face să cadă în dizgrația regimului fascist, romanele fiindu-i puse la index, iar autorul însuși nevoit să se refugieze în Statele Unite, California, unde va și trece în neființă, sărac și necunoscut.

Povestea din ”Îngerul Albastru” îl are în prim plan pe directorul misogin și tiranic al unei școli de provincie (profesorul Raat), care este atât de nepopular printre elevii săi, încât a fost poreclit Unrat (în românește ”Scârnăvie”).

Spre nenorocul său, acesta se îndrăgostește până peste cap de o cântăreață exotică și controversată – frumoasa Rose Frohlich, care își execută programul artistic într-un local de noapte, cu numele de “Îngerul albastru”.

Această relație va avea un efect devastator asupra unui burghez atât de bine ancorat în conveniențele sociale, deoarece iubita sa este o femeie deosebită, cu gusturi fine și rafinate, greu de mulțumit din resursele financiare ale unui slujbaș de condiție medie. De aceea, pentru a ține pasul cu nevoile extravagante ale iubitei sale, profesorul Raat ajunge, pe nesimțite, înglobat în datorii și, într-un final, chiar la închisoare pentru imposibilitatea achitării acestora…

Nu este nicio îndoială că ”Îngerul albastru” este o poveste clasică despre decăderea morală, socială și chiar fizică a unui burghez de provincie, poate nu atât de incitantă pentru unii cititori din zilele noastre, ceea ce ar fi și normal, doar au trecut mai bine de o sută de ani de la prima sa publicare, însă acum, după ce am lecturat-o, pot să vă spun că are un ceva inefabil, imposibil de găsit în volumele autorilor contemporani cu noi.

De altfel, povestea iubirii nefericite a profesorului Raat a atras atenția constantă a cinematografiei, romanul lui Heinrich Mann bucurându-se de numeroase ecranizări, cea mai cunoscută dintre ele fiind producția ”The Blue Angel/Der Blaue Engel” din anul 1930, film ce a transformat-o în star internațional pe actrița Marlene Dietrich, în rolul cântăreței Lola Lola (personificare a iubitei profesorului).

]]> http://nemirabooks.ro/heinrich-mann-ingerul-albastru/feed 0 http://nemirabooks.ro/complimente-mic-tratat-de-intrebuintare-a-complimentelor-gloria-beck http://nemirabooks.ro/complimente-mic-tratat-de-intrebuintare-a-complimentelor-gloria-beck#comments Wed, 19 Oct 2011 12:45:46 +0000 Pontos Cristian http://www.nemirabooks.ro/?p=2901 Un material de Pontos Cristian

Saptamana trecuta, vineri, m-am regasit in templul cartilor, vulgar numita de mirenii epocii contemporane librarie. Este un loc unde, de regula, ochii iti cad pe un volum sau doua, in functie de camaruta de piele a banilor nu tocmai fertili, sau te regasesti cu o noua carte a unui autor preferat. Am fost surprins placut in acea zi nu tocmai prietenoasa, de un nou volum al editurii Nemira in colectia botezata in mod inspirat Bonton. O colectie deosebita pentru mine datorita rafinamentului catifelat impletit cu umorul intelectual specific acestei sectiuni a editurii.

Cartea este intitulata „Complimente. Mic tratat de intrebuintare a complimentelor”. Sa pornim in explorarea universului dintre coperti, luand termenul de “compliment”, care este definit drept un cuvant de lauda, de magulire ce exprima o atitudine prietenoasa, de stima, respect sau de consideratie.

Pentru autoare, chiar si in acest secol al vitezei, chiar si in limbaj, a observat subnutritia unor vorbe, standardizarea unei conversatii in special in sensul ei negativ, devenind la fel de calda ca bisturiul unui chirurg. A reliefat importanta stapanirii formularii unor complimente, ce intr-adevar pot ajunge la treapta de arta! Prin intermediul ei, un individ isi traduce emotiile in ganduri iar pentru a le putea impartasi in vorbe catre ceilalti, este posibil sa fie creativ in cuvinte frumoase; ocazii sunt, totul este sa le rosteasca. Daca complimentul este adus intr-o discutie, atunci este pentru doua scopuri principale. Primul ar fi menipularea, esentiala si ea, doar ca mascheaza si o latura ascunsa a egoismului. Al doilea rol este unul de natura altruista, o mai buna interactiune cu ceilalti, fara un scop ascuns.

Cuprinsul cartii este impartit simplu, in capitole si subcapitole cu titluri alese, pornind de la un scurt istoric al complimentelor, pana la diferenta intre ce vor sa auda urechile femeilor fata de cele ale barbatilor. Veti vedea ce doreste sa auda fiecare dintre acestia sau la ce devine impresionat, cartea fiind o adevarata calatorie pe mapamondul garnisit in frumoasele cuvinte de suflet.

Este un volum ce iti ofera o lectura inedita, cu o tinta pe termen lung, ce iti arata puterea magica a cuvintelor si ce capodopere pot ele sa faureasca in jurul tau. Cine poate stii, poate ca si lumea este un fel de compliment, o vorba frumoasa, iar noi o ruinam. Hai sa incetam sa o mai distrugem si sa incepem cu utilizarea complimentelor!

Sunt sigur ca va fi o lectura usoara si placuta, precum a fost pentru mine. O recomand fara nicio remuscare, fiind o carte ce nu va rapeste din timp, ba din contra – cu ea realizezi ca timpul devine si mai pretios! Pentru cei carora va surade tema acestei carti, nu ezitati in a o deschide. Credeti-ma, dupa ce ati fost curajosi si ati facut acest pas, va ramane asa o perioada!

“Snobii” de Julian Fellowes reprezinta o ilustrare a societatii englezesti de la sfarsitul secolului XX. Un lucru care mi-a placut foarte mult la aceasta carte este faptul ca actiunea se desfasoara pe un singur plan narativ, transformand-o astfel intr-o lectura usoara, perfecta pentru a te relaxa la sfarsitul zilei.

Astfel, se urmareste povestea unui singur personaj, Edith – intruchiparea snobismului. Totul este privit din exterior, prin ochii prietenului cel mai bun al lui Edith, motiv pentru care se evidentiaza in primul rand felul in care sunt privite acest gen de persoane de catre ceilalti si mai putin ceea ce simt sau ce gandesc ele cu adevarat. Tot ceea ce face Edith ne este redat prin prisma intelegii prietenului ei, actor la inceput de drum, ce priveste intreaga poveste cu ochi critic si usor sarcasm.

Cititorul poate trage propriile concluzii asistand la discutiile personajelor sau poate alege sa se lase influentat de perspectiva naratorului-personaj evidentiata in cadrul naratiunii. Acceptiunea cuvantului snob este mai mult aceea de imitarea a unui stil de viata decat a unor opinii sau a modei. Subiectul cartii devine astfel ascensiunea pe scara sociala. Apartenenta la clasa nobilimii permite accesul la diferite evenimente organizate in cercul lor restrans cum ar fi balurile si petrecerile specifice vremii.

Edith facea parte din categoria de mijloc iar mama ei, constienta de acest lucru, a incercat sa o faca sa realizeze de mica situatia lor materiala. Astfel, personajul nostru a inteles ca ascensiunea pe scara sociala nu putea fi obtinuta decat prin casatorie. Desi fata de mama ei nu recunoaste acest lucru, Edith tine cont de principiile si conceptele mamei si se straduieste sa obtina ceea ce vrea.

Dupa indelungate eforturi, Edith obtine ceea ce isi doreste numai pentru a realiza ca lucrurile nu sunt asa cum credea ea. Intr-un moment de plictiseala, da cu piciorul realizarii ei. 8 luni mai tarziu intelege ca plictiseala se producea din cauza caracterului ei nestatornic si nu alegerii pe care o facea si incearca sa revina la alegerea initiala.

Concluzia pe care o trage naratorul este aceea ca motivul pentru care Edith se intoarce la prima alegere este aceea ca se simtea lipsita de importanta: “Nu-l voia pe Charles inapoi pentru virtutile lui si nici macar din cauza secretului ei. O facea pentru sentimentul de importanta asigurata care acum ii lipsea si de care, chiar daca nu o recunostea, avea nevoie mai mult ca niciodata.”

Parerea mea este ca Edith a realizat cat de important era ceea ce avea numai atunci cand a pierdut acel lucru iar alegerea ei a fost facuta pe criteriul fericirii. Va fi prea tarziu pentru Edith sa se intoarca? Naratorul o acuza pe Edith de lipsa moralitatii, in mod indirect bineinteles, insa eu cred ca ea doar este fidela principiilor mostenite de la mama ei. Desi prezentata ca un personaj extrem de inteligent, Edith nu incearca nicio clipa sa-si stabileasca propriile principii, probabil aceasta trasatura fiind specifica perioadei prezentate.

Un material de Alexandru Trandafir

Seria de romane politiste “Philip Marlowe Mistery” are printre punctele de referinta si scrierea ‘The high window’ (1943), una aparte, ca subiect si registru artistic, in creatia lui Raymond Chandler. Romanul “Fereastra de sus”, cum a aparut la Nemira este, asadar, unul dintre favoritele mele si spun ca poate fi incadrat cu usurinta in primele trei romane ale lui Chandler, ca valoare literara.

Cazul la care va fi “nevoit” Marlowe sa gaseasca rezolvarea este unul bizar, pe alocuri hazliu, naratiunea avand fluiditate si coerenta, iar “scenele” de tensiune emotionala, umor (cateodata negru), ironie si cinism se inlantuie aproape in fiecare dintre paginile cartii. Clienta lui Marlowe, doamna Murdock, o femeie cu “un glas aspru, baritonal”, il deleaga pe simpaticul si rafinatul detectiv sa afle unde si cum a disparut o moneda rara de aur din colectia raposatului sot, cunoscuta drept dublonul Brasher. Cititorul va fi afundat intr-o poveste politista tragicomica, in care se intrepatrund misterul socului emotional din trecutul asistentei doamnei Murdock, suspiciunile clientei in legatura cu rolul nurorii in posibilul furt etc.

In desfasurarea actiunii intervin destule momente tensionate si captivante, precum: existenta unui criminal “fantomatic”, victimele sale fiind persoane care s-au intersectat cu dublonul furat; replici spumoase si memorabile, dovezi de umor si ironie (de vazut dialogul de la pag. 130); rasturnari de situatie neasteptate si surprize referitoare la unele personaje… Ni se descrie si stilul arhitectural al unor case din orasul Pasadena (in speta, casa doamnei Murdock), precum si aspectul de ansamblu al unor zone “limitrofe” in care ajunge detectivul – “voiaje” menite sa contribuie la elucidarea tainelor din spatele infractiunilor intalnite in aceasta poveste…-, iar autorul creaza astfel o scriere echilibrata, o lume complexa, dar in acelasi timp relativ simpla ca motivatii, aspiratii si trairi. Caracterul “neslefuit” si comportamentul dictatorial al doamnei Murdock (in raport cu subordonatii, rudele si celelalte personaje) vor fi insa, in oarecare masura, temperate si estompate de siguranta si stapanirea de sine dovedite de Marlowe in relatia de afaceri dezvoltata. Trasatura specifica a eroului cartii, intalnita si in alte romane, este implicarea totala in munca depusa, Philip Marlowe avand incapatanarea ori hotararea acelor caractere tari, dispuse sa inainteze impotriva curentului si sa-si apere principiile – de adevar si justitie – pana la capat, indiferent de numarul amenintarilor primite si al momentelor de plictis si dezgust pe care i le cauzeaza societatea si relatiile cu majoritatea semenilor…

Din punctul de vedere al personajelor cu importanta in subiectul romanului putem sa amintim oameni cu ocupatii diverse, de la comerciantul de obiecte pretioase (precum rare monede de aur…) numit Morningstar si asa-zisul detectiv/investigator privat George Phillips, pana la locotenentul de politie Jesse Breeze, colegul acestuia – Spangler, Palermo – un proprietar de bloc, un bataus pe nume Prue s.a.m.d.

Ca si cum cazul nu i-ar fi adus in fata destule probleme – doi-trei morti, tensiuni, neintelegeri cu oamenii legii si pericole ascunse… -, clienta lui  Marlowe, Elizabeth Murdock, reuseste sa-l incurce pe acesta aproape in permanenta in investigatiile sale, prin ascunderea de informatii esentiale, prin ‘embargoul’ asupra unor potentiale discutii cu fiul batranei femei, prin intreruperea anchetei, in conditiile presupusei recapatari a dublonului.

De-a lungul cartii, la fel ca si la alte romane de Chandler, poate intr-o masura chiar mai mare, intalnim ‘scene’ savuroase, intr-adevar memorabile, replici pe masura, personaje din tipologii diferite, ambitii, atitudini si preocupari definitorii pentru o lume ordinara, cu aspecte uneori macabre, turn-over-uri specifice maestrilor genului policier, secrete, intrigi si situatii la care cititorul este ‘chemat’ sa gaseasca si el raspunsuri, pe langa rezolvarile oferite de autor…

Prin acest roman – “Fereastra de sus” – scriitorul si-a dovedit inca o data forta creatoare, incadrandu-se cu siguranta printre cei mai ilustri autori de scrieri politiste ai secolului XX. Ca ultima impresie lasata de romanul lui Chandler as nota faptul ca misterul si intriga solida, alaturi de naratiunea cursiva, personajele si situatiile cat mai veridice posibil, sunt doar cateva dintre punctele forte, si in consecinta lectura aceasta este de recomandat oricarui pasionat al literaturii de inalta calitate, mai ales daca persoana respectiva se numara si printre fanii scrierilor de suspans, politiste ori de alt fel… Lectura placuta!