Arhive din December, 2008
George R.R. Martin – Urzeala tronurilor
On December 23, 2008 in Fantasy
Nu ţin minte să mai fi citit altă carte de George R.R. Martin, cu excepţia romanului Zburătorii nopţii, o lectura neimpresionantă, ce nu izbuteşte să rămână multă vreme în memoria cititorului. Prin urmare, surpriza produsă de Urzeala Tronurilor a fost desăvârşită.
Încă de la prima pagină Urzeala Tronurilor a reuşit să-mi capteze atenţia, să-mi trezească interesul, atât pentru lumea complexă care mi se înfăţişa treptat, cât şi pentru soarta eroilor. Potenţialul de mare povestitor se simte şi în Zburătorii nopţii, însă George R. R. Martin îşi demonstrează adevărata forţă literară cu povestea familiei Stark.
Despre Urzeala Tronurilor s-au scris nenumărate rânduri, prin urmare nu voi cădea în ispita reiterării afirmaţiilor consacrate despre această carte, cum ar fi paralela dintre războiul celor două roze – purtat între casele nobiliare Lancaster şi York, 1453-1487 – şi războiul familiilor protagoniste ale romanului, sau influenţa evidentă a romanului lui Sir Walter Scott, Ivanhoe asupra stilului literar al lui Martin. Mai mult decât aceste coordonate funcţionale ale romanului ar merita menţionate elementele de inedit ale acţiunii. Înainte de toate, Zidul… prologul ne aduce în faţa acelei construcţii bizare, masive şi veşnic păzite. Nu ni se spune ce este dincolo, nu ştim în ce constă ameninţarea fortificaţiei, ce demoni se ascund în lumea ce se întinde dincolo de Zid. Cei care trăiesc dincolo de acest Zid sunt denumiţi “Ceilalţi”, numele semnalând alienarea acestora de lumea eroilor romanului. Astfel, prin acest element se dezvoltă o poveste în cadrul altei poveşti.
Descrierile făcute lumii dothraki impresionează, deoarece şi aici există un corespondent în istorie. Modul de viaţă al luptătorilor acestui clan coincide cu obiceiurile popoarelor războinice ale Asiei centrale, eterna migraţie dintr-un loc în altul, organizarea triburilor şi autoritatea celor bătrâni, respectul de care se bucură casta războinicilor.
Am auzit o sumedenie de comparaţii făcute între Cântec de Gheţă şi Foc şi Stăpânul inelelor al marelui Tolkien. Sincer, prefer cartea lui Martin, deoarece, spre diferenţă de Tolkien nu mă pierde printre multitudinea de personaje existente. Citind Stăpânul Inelelor deseori m-am văzut nevoit să răsfoiesc înapoi cartea pentru a despletici firul narativ. Martin, deşi scrie o veritabilă istorie a unei lumi imaginare, cu sute de personaje, îşi construieşte astfel proza încât, prin personalitatea, caracterul şi atitudinea lor, personajele să fie inconfundabile. Mai este un amănunt la care Martin reuşeşte să-l depăşească pe Tolkien: faptul că eroii au fiecare propriile ţeluri, motivaţii, speranţe şi aşteptări, nu se împart strict în două tabere fiind ori de o parte ori de alta, fiecare este o întreagă lume în sine. Astfel, acţiunea romanului nu se naşte din derularea unor întâmplări spre un final în care unii ies învingători şi alţii sunt învinşi, ci se dezvoltă complex şi firesc. Întâmplările nu tind spre un punct culminant care să devina finalul povestirii ci se derulează parcă la nesfârşit, asemeni scurgerii timpului. Nici măcar personajele nu sunt clar împărţite categoric în tabere, există , de exemplu, un Tyrion Lannister, ale cărui trăsături de caracter sunt în disonanţă cu cele tipice pentru familia de care aparţine.
Prin Urzeala Tronurilor descoperim o capodoperă desăvârşită, capabilă să ne ofere o evadare din real, o lectură plăcută care ne lasă cu unicul regret că Martin nu a ales să descrie la nesfărşit noile întămplări ale eroilor ce ne-au devenit deja familiari.
Post aparut in campania “Scrie ca sa primesti…o carte (II)“
Bali Feri
[ratings]
Philip K. Dick – Clanurile de pe Alpha
On December 22, 2008 in SF
O nouă surpriză plăcută făcută de Editura Nemira cititorilor care apreciază literatura science-fiction de calitate: Clanurile de pe Alpha, carte aparţinând marelui şi Philip K. Dick.
In operele lui Dick, realitatea nu este niciodata ceea ce pare. Nimic nu este absolut sigur, ceea ce iniţial ni se pare un adevăr care nici măcar nu merită pus în discuţie, se poate degrada, transforma şi modifica în mii de feluri până devine orice doreşte autorul. Nu face însă acest lucru prin afirmaţii simple, bazându-se pe libertatea autorului de a spune orice, nu, el ne conduce pas cu pas, prin concluzii logice până ajungem la afirmaţii care deseori lezează aşa-numita judecată sănătoasă.
Să vedem, aşadar cum se joaca Philip K. Dick cu mintea noastră în aceasta carte.
Ce sunt nebunii? Paranoicii? Schizofrenicii? Hebefrenicii? Maniacii? Răspunsul este evident: sunt nişte persoane care au inevitabil nevoie de îngrijire medicală, deoarece, prin natura bolii lor şi-au pierdut simţul realităţii şi reprezintă un potenţial pericol atât pentru cei din jur, cât şi pentru propria persoană. Ce se întămplă, însă dacă admitem că fiecare dintre noi trăieşte într-o lume proprie, în care el însuşi este măsura lucrurilor şi în funcţie de sine stabileşte valoarea, gradul de normalitate, calităţile şi defectele celorlalţi?
O primă concluzie la care ajungem este că, tot aşa cum nouă unii ni se par evident paranoici sau maniaci, la fel putem şi noi să părem în lumea lor cel puţin la fel de bolnavi. Aşa că Philip K. Dick ia un om cât se poate de normal, un om aşezat la casa lui, bine ancorat în realitate, cu o soţie la care ţine şi care, întâmplător este psiholog. Eroului, prin natura meseriei sale nu-i sunt străine lumile virtuale, acesta fiind angajat al CIA. Pe cealaltă parte, ni se prezintă bizara civilizaţie născută pe un satelit ce iniţial fusese colonie a pământului folosit drept sanatoriu. După retragerea autoritaţilor şi a personalului medical, bolnavii s-au organizat în caste – în funcţie de bolile cu care fuseseră diagnosticaţi- şi în decursul a zeci de ani evoluaseră într-o societate complexă.
Două evenimente generează acţiunea cărţii, în primul rând, decizia autorităţilor terestre de a recuceri fosta colonie şi delegarea cu această ocazie a soţiei agentului CIA pentru evaluarea stării psihice a foştilor pacienţi, precum şi decizia acesteia de a divorţa de soţul ei, decizie care generează o serie de manifestări ale eroului Chuck Rittersdorf, care îl califică drept bolnav psihic. După o sumedenie de răsturnări de situaţie, de trădări , de rătăciri în lumi reale sau virtuale – distincţia se diluează puternic – ajungem în situaţia de a simţii dezorientarea eroilor, care iniţial fuseseră convinşi de coincidenţa lumii reale cu lumea percepută de simţurile lor.
În final, cititorul ajunge să-şi pună întrebarea firească: ce-mi garantează că eu sunt sănătos psihic, din moment ce este cât se poate de evident că şi lumea percepută de cei bolnavi coincide cu imaginea lor despre lume? În acelaşi punct conflictual ajung şi personajele cărţii lui Dick şi, în mod surprinzător, cel care iniţial arăta toate simptomele unei sumedenii de boli mentale – obsesii, deprimări, tendinţe suicidale – se dovedeşte a fi sănătos, în timp ce soţia acestuia este diagnosticată ca fiind bolnavă psihic.
Concluzia finală se impune practic de la sine, fără să mai fie rostită, prezentarea simptomelor tuturor bolilor psihice denotă normalitate, asta deoarece mai mult sau mai puţin, fiecare dintre noi are o oarecare doză de obsesii, impulsivităţi, avem idei fixe şi suntem uneori deprimaţi. Din acest punct de vedere, cartea poate fi privită şi ca un avertisment ce ne îndeamnă să nu ne grăbim cu etichetarea semenilor noştri, deoarece tocmai cei care prezintă semnele unei siguranţe de sine exagerate ar putea masca prin asta o suferinţă psihică, pe când cei care prezintă semnele unei boli ar putea avea motive reale pentru acele manifestări.
Noi, trăind realitatea secolului XXI cunoaştem lumile virtuale realizate pe computer. Cu mult înainte, însă ca aceste lumi să prindă viaţă, Philip K Dick reuşea să creeze în faţa ochilor noştri lumi care ar putea liniştit concura şi în ziua de azi, sub aspectul complexitaţii lor cu cele realizate de ciberneticieni, aşa că tot ce pot spune este că acest autor se dovedeşte a fi captivant , fermecător şi impresionant şi cu acesta scriere ca şi cu toate celelalte.
Post aparut in campania “Scrie ca sa primesti…o carte (II)“
Bali Feri
[ratings]
Philip K. Dick – Clanurile de pe Alpha
On December 19, 2008 in SF
Cartile lui Philip K. Dick sunt foarte coerente, în sensul ca temele, personajele si uneori chiar situatiile sunt recurente, iar elementul de science fiction ajunge sa fie diluat de permanente întrebari legate de distinctia dintre realitate si iluzie, dintre sanatate psihica si boala, dintre tehnologie si misticism. Dick nu este genul de autor constant cand vine vorba de constructie narativa, de actiunea cartii si de scenariul care sa tina lucrurile sub control. De fapt, scenariul unei carti scrise de el este viu tocmai pentru ca lucrurile scapa de sub control, uneori mai lin, de cele mai multe ori abrupt.
Actiunea din Clanurile de pe Alpha are la baza trei conflicte care ajung sa se intersecteze: cel dintre oameni si alphani, cel dintre locuitorii de pe satelitul Alpha III M2 – fosta colonie psihiatrica a Pamântului, scapata de sub autoritatea acestuia – si oricine ar vrea sa îi controleze, cel dintre Chuck si Mary Rittersdorf – aflati în mijlocul unui divort care se transforma rapid într-o adevarata lupta pe viata si pe moarte.
Cartea nu este unul dintre romanele de mare succes ale lui Philip K. Dick (Omul din castelul înalt, Ubik, Viseaza androizii oi electrice? etc). Din câte stiu eu, Clanurile de pe Alpha nu a ajuns pâna acum sa fie transpusa în vreun film, nici nu am gasit-o în Enciclopedia SF-ului modern a lui Jaques Sadoul, pe care gasit de cuviinta sa o consult. Scris în anul 1964 (imediat dupa acceptarea premiului Hugo pentru Omul din castelul înalt), an al divortului de cea de-a treia sa nevasta, romanul este, cel putin partial, o refulare. Totusi, în spatele cartii sta o idee extrem de interesanta si de seducatoare, în cea mai buna traditie science-fiction: cea a unei societati compuse din 7 clanuri diferite, fiecare suferind de tarele unei anumite maladii psihice (maniaci, paranoici, schizofrenici, obsesivi-compulsivi, depresivi etc.), fiecare cu slabiciunile si punctele forte proprii, reusind cumva sa functioneze împreuna, sa creeze, sa evolueze, sa gaseasca resurse nebanuite pentru a se apara atunci când e nevoie de asta. Si ce înseamna atunci normalitatea, daca nu cumva chiar suma tuturor acestor forte contrare, în cazul unui echilibru oricât de precar?
Regretul meu este ca aceasta idee nu a fost dezvoltata ca tema centrala, ci a ajuns sa fie subordonata acelei refulari de care vorbeam. Toate celelalte elemente SF (nu lipsesc extraterestri telepati, puteri paranormale precum cea de a controla timpul sau clarviziunea, colonizari planetare, simulacre telecomandate etc.) par si ele doar un decor foarte colorat pentru un deznodamânt parca prea rapid si subiectiv. In concluzie, Clanurile de pe Alpha este o carte care te prinde prin ritmul alert si prin deschiderile pe care le face în nenumarate directii, dar te si face sa regreti ca nu au fost urmate pâna la capat.
Post aparut in campania “Scrie ca sa primesti…o carte (II)“
Gabriel Nita
[ratings]
Philip K. Dick – Clanurile de pe Alpha
On December 18, 2008 in SF
Am citit Clanurile de pe Alpha, crezand si sperand ca o sa am de-a face cu acelasi tip de idee ca si in Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldritch, sau Ubik. Si anume ce este, sau mai bine zis ce nu este, real. Ei bine, m-am inselat si am fost putin dezamagit. Romanul este de fapt o extensie a unei nuvele, Shell Game, publicata in 1954, in care un grup de paranoici se cred tot timpul amenintati de un atac al Terrei. Adevarul nu poate iesi la iveala, pentru ca ei il camufleaza tot timpul sub forma unui complot al inamicului. In final ramane incertitudinea daca sunt paranoici sau nu, caci cum ar putea un paranoic sa-si masoare paranoia.
Clanurile de pe Alpha are doua fire narative, care spre final se intrepatrund. Luate independent, ambele ploturi sunt magistrale, construite in stilul inconfundabil al lui Philip K. Dick. Primul dintre acestea ne duce pe satelitul Alpha, folosit ca sanatoriu de boli mintale de catre pamanteni, pacientii traind intr-un stadiu de relativa libertate. De-a lungul timpului, acestia au dezvoltat chiar un sistem de organizare sociala, similar cu cel al castelor indiene. Astfel, paranii (paranocii) sunt singurii care au o vedere de ansamblu asupra lumii, fiind responsabili cu elaborarea programelor sociale si a ideologiilor politice. Orasul lor se numeste Adolfville; manii (maniacii) constituie cea mai activa grupa, casta razboinicilor. Asezarea lor se numeste Culmea Da Vinci; skizii (schizofrenicii) corespund clasei poetilor si pot produce vizionari religiosi. Orasul lor se numeste Ioana d’Arc; hebii (hebefrenicii) constituie clanul inferior, paria societatii. Hebii executa toate muncile manuale. Unii dintre ei sunt vizionari religiosi, inclinati spre asceza, spre deosebire de skizi, care sunt mult mai dogmatici. Hebii traiesc in Gandhitown; polii (schizofrenicii polimorfi) sunt membrii creativi ai societatii, cei care genereaza idei noi. Orasul lor poarta numele de Hamlet Hamlet; obcomii (obsesiv-compulsivii) sunt functionarii lipsiti de originalitate ai societati. Sunt conservatori si confera stabilitate. Locatia lor nu este dezvaluita; depii (depresivii) traiesc intr-o apatie trista continua, fiind bantuiti de spaime, resemnati si lipsiti de curaj.
Cel de-al doilea fir epic ne prezinta un erou tipic pentru Dick, un functionar CIA nevrotic, lipsit de ambitii, terorizat de nevasta, amenintat cu divortul si pensia alimentara. Este descrierea vietii autorului din periada scrierii romanului, casatorit in acea vreme cu Anne Williams Rubinstein. Eroul are o meserie lipsita de prestigiu si prost platita; sotia ii considera munca jalnica si nedemna, si probabil pe el il crede jalnic si nedemn de ea.
La prima vedere, clanurile de pe Alpha pare o adunatura de indivizi uniti numai de problemele psihice. Cu toate acestea, societatea lor functioneaza. Clanurile se completeaza reciproc si reusesc sa formeze o comunitate vie. Aici recunoastem o mica ironie a lui Dick cu privire la relativitatea diagnosticului pus unui alienat mintal. In definitiv, de ce ar fi societatea noastra mai normala decat cea de pe Alpha?
Nu o sa relatez aici cum se intrepatrund cele doua fire narative, pentru ca ar insemna sa va dezvalui prea mult din subiect. In plus, nu am fost prea convins de modul de rezolvare a conflictului. Din rezumatul pe care l-am citit, nuvela originala pare mai interesanta, si, poate daca si romanul ar fi exploatat doar filonul acesta, as fi scapat de senzatia de intriga inconsistenta si de finalul oarecum fortat.
Si, in final, nu pot sa nu amintesc o mica razbunare a scriitorului, el insusi suspectat a fi paranoic. Cand, impreuna cu sotia sa, eroul romanului face o serie de teste pentru evaluarea sanatatii mintale, reiese ca el – nevroticul si sinucigasul – este perfect sanatos, in timp ce sotia sa este de fapt o depresiva. Nu-i ramane decat sa fondeze un nou oras, Thomas Jeffersonburg in care sa locuiasca singur. Unica persoana normala de pe o planeta de nebuni.
Post aparut in campania “Scrie ca sa primesti…o carte (II)“
Ion Ardeleanu
[ratings]
