Arhive din September, 2008
Himera, intre mit si poveste
On September 19, 2008 in Literatura contemporana
Bună ziua. A fost tradusă Himera. Himera lui John Barth. In octombrie va aparea în limba română. Himera va fi aici. Citiţi-o, cu răbdare, până la capăt şi veţi observa cum arta mimetică este împinsă la extrem, întoarsă şi răsucită în aşa fel încât să creeze iluzia artei ce are ca ultim scop şi finalitate imitaţia, cum autorul (dar care autor?!) construieşte spirala ce ne va purta către golul himeric conţinut în ultima propoziţie a cărţii.
Finalul ne îndreaptă către început şi, cred eu, pe bună dreptate, căci o analiză atentă a titlului va revela, într-o anumită măsură, felul în care John Barth înţelege să conceapă aşa-zisul obiect literar. ,,Himera”, aşa cum ne este ea cunoscută din mitologie, reprezintă un concept de sine stătător, scos în afara unui sistem de referinţă.
Nu putem evoca imaginea acestui animal fantastic prin simpla raportare la realitatea înconjurătoare, iar atenţia trebuie să se îndrepte exclusiv asupra felului în care relaţionează şi interacţionează cele trei părţi componente ale monstrului. Himera nu există în afara acestei relaţii, tot la fel cum romanul lui Barth, refuzând raportarea la un sistem mitologic şi paradigmatic deja existent, nu există în afara celor trei nuvele care îl compun.
Doniazadiada, Perseida şi Belerofoniad jonglează, într-adevăr, cu personaje împrumutate din acele mituri şi poveşti pe care, am spune, noi toţi le cunoaştem. Însă aceste personaje sunt re-mitologizate, re-create şi re-gândite. Ele îşi păstrează numele numai pentru a accentua eşecul sistemului care îşi propune să significe şi care nu reuşeşte decât să-şi (re)analizeze, la nesfârşit şi sarcastic, propriul conţinut. Mitul îşi pierde relevanţa, îşi pierde statutul de poveste de bază. Povestea este rescrisă de un autor jucăuş, ale cărui intervenţii ludice îşi fac simţită prezenţa nu doar în prima nuvelă (unde avem impresia că însuşi John Barth ne zâmbeşte din spatele ochelarilor Duhului celui bun), ci şi printre rândurile Perseidei şi Belerofoniade, împrumutând forma şi funcţia autorului pentru a le goli, pentru a-l aduce pe acesta din urmă la un nivel cu celelalte personaje, mai mult sau mai puţin fictive, pentru a începe procesul re-negocierii literare.
Cartea lui Barth stă sub semnul acestei renegocieri, în măsura în care aşa-zisele personaje mitologice (aici s-ar putea încadra şi figura ,,autorului”, care încearcă să scape de umbra propriului mit) caută să-şi afle locul între mit şi poveste, iar limbajul îşi subminează, cu vehemenţă, propria poziţie, cu scopul de a se debarasa de principala sa funcţie, aceea de referinţă. Textul iese la lumină, legăturile cu lumea înconjurătoare îşi pierd însemnătatea.
Jocurile de cuvinte atent concepute, precum şi diversele trimiteri pe care Barth le face în cadrul aceluiaşi text, nu fac decât să accentueze impresia că Himera se bucură de auto-suficienţa dorită. Oare? John Barth nu uită nici că limbajul a fost conceput pentru a ,,se referi” şi că, la urma urmelor, el nu poate exista în afara acestei funcţii.
Şi aici intervin poveştile (nu miturile). Povestea Doniazadei şi a Şeherezadei, povestea lui Perseu, povestea lui Belerofon. Pe alocuri sterile şi mult prea intelectuale (doar asta şi-a propus John Barth), din ele răzbate o duioşie ce transformă mitul în cotidian şi reuşeşte să dea o altă nuanţă anumitor concepte (cum ar fi acela de erou), de nezdruncinat până la momentul respectiv. După cum declara însuşi Barth într-un interviu, cititorul nu se poate mulţumi cu divagaţii pur intelectuale, iar o poveste trebuie să farmece. Cele trei nuvele farmecă în aceeaşi măsură în care reuşesc să transmită convingerile literare ale autorului, cu subtilitate şi rafinament. Iar Himera este o carte ce trebuie citită, fie şi numai pentru că reuşeşte să combine aceste aspecte, aparent atât de divergente.
Anca Stoiculescu
[ratings]
Ken Grimwood, Replay
On September 15, 2008 in SF
Se intampla uneori sa am idei preconcepute despre carti. Pornesc, de exemplu, de la ideea ca voi citi cateva sute de pagini in care un autor necunoscut mie se va stradui sa-mi capteze atentia, ca va incerca sa spuna ceva original, insa va repeta aceleasi idei intalnite si la altii. Asa mi s-a intamplat cu Replay de Ken Grimwood.
Dupa vechiul obicei, citesc cele cateva cuvinte despre autor. Sa vedem… avem asadar un psiholog care si-a pus in cap sa scrie un SF. Suna interesant, dar eram totusi convins ori ca urmeaza sa ma plictisesc, ori sa ma enervez, citind explicatii amanuntite despre ceea ce e evident sau dezbateri complicate despre teme ce nu ma intereseaza. Am inceput sa citesc. Dupa trei pagini m-am oprit, doar pentru a-mi anunta sotia ca am dat peste o carte iesita din comun. Deja eram prins in actiune, interesul imi fusese trezit, iar tema dezbatuta era una care intereseaza orice om ce isi pune intrebari si dincolo de cotidian. Ma fascina bizareria intamplarilor, iar stilul adoptat de autor ma determina sa-mi fie curiozitatea tot mai mare cu fiecare pagina.
La inceputul cartii gandurile mele se invarteau strict in jurul celor descrise, insa nu stiu exact cand, dar s-a produs o anume desprindere si ma surprindeam deseori ca trebuie sa recitesc anumite pasaje, nu pentru ca mi-as fi pierdut interesul pentru carte, nici gand, din contra. Gandurile mele se rataceau tocmai din cauza subiectului, erau unele pasaje care ma obligau sa-mi pun intrebari si sa-mi caut singur raspunsuri. Ce as fi facut eu in locul eroului cartii? Sau ce ar fi facut oricine s-ar aflat intr-o astfel de situatie? Stim cu totii ca vom muri candva, nu stim data la care acest lucru se va intampla, asa ca ma intreb, oare ar fi la fel si daca am sti?
Cum ar fi sa stim dinainte ce se va intampla maine cu noi? Cum ar fi sa putem schimba cate ceva sau, de ce nu, sa schimbam chiar tot? Daca ne-am putea alege drumul in viata, daca nu chiar stiind unde anume ne va duce un drum ci macar stiind despre anumite drumuri ca nu duc acolo unde vrem? Majoritatea oamenilor si-ar alege mai intai de toate sa fie bogati, sa-si poata permite tot ce visasera candva; ei bine, as fi facut si eu alegerea aceasta. M-am gandit apoi ca nu m-ar ajuta prea mult nici o suma de bani daca as sti ca la o anumita data voi muri si voi avea posibilitatea unei noi alegeri pentru aceeasi viata.
Ce as alege? Sa fiu fericit? Dar nici asta nu se poate. Daca as intalni persoana potrivita pe care s-o pot iubi si care sa ma iubeasca, as ajunge sa numar ingrozit zilele care mi-au mai ramas. As alege sa invat, mai mult, tot mai mult… dar la ce bun daca toata invatatura nu ma va ajuta sa intervin in nici un fel in evenimentul care mi-a deviat viata de la un traseu normal?
Vedeti, astea sunt doar cateva dintre intrebarile mele. Sunt convins insa ca fiecare cititor, isi va pune zeci si sute de intrebari, ca o noua confirmare a ideii ca literatura science-fiction se aseamana cel mai mult cu filosofia. Nu ne furnizeaza raspunsuri universale, ci ne obliga sa ne gasim propriile raspunsuri la intrebarile universale despre viata, lume, valoare si cunoastere.
Ma bucur ca m-am inselat in privinta acestui autor si ca prejudecatile mele s-au dovedit a fi nefondate. Pentru Replay, as zice ca numele autorului Ken Grimwood merita sa fie trecut alaturi de Isaac Asimov, Arthur C. Clarke, Philip K. Dick sau Frank Herbert. Timpul va dovedi probabil ca de data asta nu ma insel.
Balin Feri
[ratings]
Robert J. Sawyer, Alegerea lui Hobson
On September 15, 2008 in SF
Cumparasem un teanc de carti de la Nemira, am citit cele cateva cuvinte de pe coperte si am decis ca ultima de care sa ma apuc sa fie Alegerea lui Hobson de Robert J. Sawyer. Criteriul de selectie? Cartea a fost premiata cu Nebula, pentru mine asta inseamna, obligatoriu, o carte de citit, dar dincolo de recunoasterea oficiala atentia mi-a fost atrasa de ceea ce afirmase “Locus” despre aceasta carte, si anume “examineaza natura vietii si a vietii dupa moarte”. Cu cartea asta am facut cum faceam, copil fiind, cu dulciurile: cele mai bune la urma, sa-mi ramana gustul!
Natura vietii si a vietii dupa moarte! Ce altceva ar putea avea o mai mare importanta pentru noi, oamenii? Fiinte rationale, cu o durata de existenta limitata, cel mai bun lucru pe care il putem face este sa intelegem – si cum am putea face asta referitor la ceilalti atata vreme cat nu reusim sa ajungem la o concluzie privind propria noastra viata? – sensul vietii sau a ceea ce urmeaza dupa actuala forma de existenta.
Cartea aceasta nu ne furnizeaza raspunsuri de-a gata, dar ne face sa ne punem acele intrebari care duc la o concluzie proprie. Acceptand existenta unui suflet, trebuie sa acceptam si nemurirea acestuia, asadar o anume existenta dupa moarte. O existenta fara corp inseamna o existenta fara constrangerile fizice, chimice sau biologice cu care suntem atat de obisnuiti, incat le consideram intr-o mare masura chiar definitorii pentru noi. Pe de alta parte, autorul ne prezinta si alternativa: viata vesnica sub forma actuala.
Presupunand ca stiinta ar gasi o modalitate prin care toate elementele care ne-ar putea provoca moartea sa fie eliminate, ne-am elibera de limitarea temporala. Ne-ar sta la dispozitie o durata nelimitata de timp sa invatam, sa ne jucam, sa calatorim, sa experimentam orice dorim. Doua posibilitati, o singura alegere, asta insa definitiva. Ce ar fi de preferat? Viata vesnica pe pamant, sub forma umana, sau calea naturala cu o durata limitata de viata, moarte si existenta ca spirit? O decizie atat de grea incat, eu, in sinea mea, am multumit cerului ca nu trebuie sa aleg. Ma supun inevitabilului, absolvandu-ma in felul acesta de raspunderea unei eventuale decizii gresite!
Sawyer, dincolo de aceasta dilema, ne pune fata in fata si cu o lume spre care omenirea a pornit. In nici douazeci de ani, de cand a aparut internetul, acesta a ajuns sa fie o sursa aproape completa de informatii si totodata un mediu perfect pentru desfasurarea unor experiente inimaginabile inainte. Inteligenta artificiala ne bate la usa si ne-a ramas doar un pas foarte mic de facut pana sa avem fiecare corespondentul nostru electronic in spatiul virtual. Evolutia, la scara mica, poate fi redata de cateva programe performante; este suficient sa stabilim un mediu initial si un criteriu de selectie pentru a vedea succesiunea etapelor in tranformarea unei entitati elementare in ceva mult mai complex.
Putem rula simulari ale unor actiuni in mediu virtual pentru a ne face o idee daca merita aplicate si in viata reala. Avem jocuri care, prin complexitate, egaleaza realul. Unde vom ajunge peste un veac sau un mileniu daca atat am evoluat in nici doua decenii? Sawyer mi-a adus in fata ochilor o versiune a viitorului; eu, citind cartea asta, scrisa cu o maiestrie desavarsita, mi-am inchipuit alte cateva zeci de versiuni.
In cazul romanului Alegerea lui Hobson, avem asadar de-a face cu o lucrare care isi atinge scopul cu o usurinta fermecatore: ne impinge sa gandim ce n-am gandit inainte, sa vedem ce n-am vazut pana acum, sa analizam propria existenta si din perspective pe care nu ni le-am imaginat. Asa ca, cei care doresc sa petreaca in compania unei carti cateva ceasuri, fara sa stie cand trece timpul, le recomand cartea lui Robert J. Sawyer. Inca un autor al carui fan ma declar.
Balin Feri
[ratings]
Cimitirul animalelor sau Mormantul linistii noastre
On September 12, 2008 in Horror
Luam un nebun, ii dam posibilitatea de a scrie si garantat va reusi sa ne scoata din normalitatea noastra. Asta-i King, nebunul. Unul care are o fantezie iesita din orice tipar. Toate cartile lui mi se par prea scurte, desi unele au peste o mie de pagini.
Ma fascineaza talentul sau unic de a exploata micile fisuri din tesatura realitatii. Pornim mereu cu viata unui om oarecare, intamplari oarecare, locuri oarecare. Pana si gandurile eroilor sunt oarecare, banale, obisnuite, nimic spectaculos. Apoi incep lucrurile sa alunece spre nebunie. Fara sa ne dam seama cand, ne trezim in plin cosmar, toate care ne inconjoara pot fi obiecte simple sau unelte ale unei fiinte malefice, ale unei fiinte supranaturale ce calca in picioare legile fizice cu aceeasi usurinta cu care ne distruge King linistea si convingerea ca lucrurile prin lume sunt cum noi le-am cunoscut.
Din echilibru se pastreaza exact atat cat sa confere veridicitate celor povestite, iar protagonistii, in ciuda faptului ca deseori sunt fiinte dintr-o alta lume, pastreaza exact atata logica cat sa nu le putem nega existenta. Nu sunt asemeni monstrilor plini de sange ce isi urla furia intr-un mod caraghios, asa cum vedem in filmele horror de mana a treia, nici gand. Nici actiunea nu este una care sa-mi provoace zambete involuntare, asa cum mi se intampla atunci cand urmaresc un film ca acelea mai sus pomenite. Nu pot sa nu observ ca eroii special se despart si se expun pentru a putea fi victime. La King toate decurg natural, firesc, supranaturalul se ataseaza la fel de firesc, de natural ca umbra de corpuri.
In Cimitirul animalelor, Stephen King creeaza un adevarat mit. O lume atat de fireasca, de normala, incat oricare dintre noi si-ar putea gasi locul cu usurinta, caci personajele sunt asemeni celor cu care dam nas in nas pe strada, nimic spectaculos, doar un mic amanunt. O carare ce duce spre nicaieri, undeva la marginea unei proprietati oarecare si un stravechi obicei ramas de la locuitorii de candva ai regiunii. Oameni care uneori respecta stravechiul ritual si nu-si ingroapa animalele de companie intr-un colt oarecare al gradinii, ci in Cimitirul animalelor. Potrivit mitului, o forta supranaturala le reda viata si acestia se intorc uneori, sunt vii, fizic identici pana la cel mai mic amanunt cu animalul ingropat.
Exista insa un pret, mult prea mare cat sa merite: sufletul. Animalele intoarse devin malefice, pe cat de atasate au fost inainte de stapanul lor, care la randul sau le-a iubit indeajuns, cat sub impulsul unei sperante vagi si a unei credinte localizate mai degraba in subcontient, sa le ingroape acolo, pe atat devin de rele. Orice urma de atasament dispare si tot ce vor este sa faca rau, sa ucida. Poveste ciudata, cine ar crede asa ceva? Cati dintre noi, daca ne-am muta intr-o alta localitate am da crezare unei astfel de povesti?
Nu crede nici eroul cartii lui Stephen King. Atunci insa cand isi pierde copilul intr-un accident, durerea il impinge sa imbratiseze ultima speranta ramasa. Ce se intampla? Vreti sa aflati cine plateste pretul, cum si cat va fi acesta de mare? Cititi cartea Cimitirul animalelor si veti afla. Ce va pot eu spune cu siguranta este ca veti avea de-a face cu o carte care nu va va plictisi nici o clipa, cu una pe care nu o veti uita niciodata, una care o sa va bantuie multa vreme noptile, una de care va veti aduce aminte mereu in intuneric sau in preajma cimitirelor.
Lectura placuta!
Balin Feri
[ratings]
