Arhive din December, 2007
Philip Jose Farmer – Fluviul vietii
On December 18, 2007 in SF
Viata de dupa moarte nu este un subiect abordabil usor, in special datorita modului personal in care fiecare se raporteaza la ceea ce ar vrea sa gaseasca acolo. Philip Jose Farmer aduce in discutie o problema uimitoare: daca dupa moarte nu urmeaza ceea ce ne-au invatat religiile lumii curente sau trecute?
Alternativa oferita este o lume asemanatoare ca si vegetatie si atmosfera cu Pamantul, dar fara resurse minerale deosebite, practic este valea unui fluviu ce se intinde pe milioane de kilometri si inconjoara intreaga planeta, un peisaj in general monoton si animale aproape inexistente.
Pe aceasta lume se trezesc 36 de miliarde de oameni in trupuri vindecate de boli si diformitati, la o varsta medie de 25 de ani. Toate aceste persoane au trait pe Pamant de-a lungul istoriei lui si pana in 1984.
Oricat de stranie ar parea aceasta lume, exista si lucruri bune: in primul rand nimeni nu moare cu adevarat. Daca un resuscitat primeste o lovitura fatala (si vor exista multe lovituri fatale de-a lungul cartii) el reapare undeva de-a lungul raului cu cateva haine (prosoape cu clame) si un potir nou nout.
Potirele sunt sursa de hrana a resuscitatilor. Acestea folosesc un convertor energie – materie pentru a genera tot felul de mancaruri fine, droguri halucinogene, vinuri de tot soiul. Aceste potire se “alimenteaza” de la pietrele potir aliniate de-a lungul raului.
Personajele principale ale “vietii de apoi alternative” sunt Richard Burton – un explorator din secolul 19, Alice Hargreaves, Peter Jairus Frigate si Monat (un extraterestru care considera ca el este cauza existentei acestei lumi pentru ca a exterminat rasa umana undeva in anul 2000).
Povestea capata accente din ce in ce mai complicate pe masura ce resuscitatii si grupurile pe care le formeaza incep sa isi cristalizeze un scop : acela de a descoperi cine este in spatele acestei aduceri la viata pe care incep sa o perceapa mai putin ca si “viata dupa moarte” si mai mult ca si experiment al unei forte superioare.
Lumea Fluviului este locul unde crestinii, musulmanii si toate celelalte religii gasesc cu totul altceva decat li s-a spus de-a lungul vietii si, prin urmare, infloreste o religie noua numita Biserica celei de a Doua Sanse care promoveaza pacifismul si inclinarea catre introspectie. Doctrina Bisericii (inspirata de un resuscitat numit La Viro) spune ca aceasta lume este un popas pentru desavarsirea sufletului.
Ce doresc insa cei care au creat lumea fluviului? Sunt acesti resuscitati o parte a unui plan de salvare a sufletului lor sau sunt subiectii unui experiment cu scopuri necunoscute? Pot oamenii sa isi depaseasca conditia si obisnuintele de-a lungul a zeci de mii de ani, acum ca au ajuns pe o lume pasnica?
Solutiile propuse de Farmer nu sunt niciodata facile sau previzibile.
Nu va ramane decat sa cititi cartea si sa aflati.
Ovidiu Covaciu
[ratings]
George R.R. Martin – Urzeala tronurilor
On December 12, 2007 in Fantasy, SF
Cum ar fi sa mai poti citi, ca in copilarie, povesti cu domnite si cavaleri, pe care sa nu le mai poti lasa din mana pana la ultima pagina? Cum ar fi sa gasesti un motiv de maxima satisfactie doar in faptul ca romanul pe care-l citesti, si care-ti place, are peste 1000 de pagini? Cum ar fi sa te intristezi cand vezi ca partea care a mai ramas de citit devine din ce in ce mai subtire?
Credeti ca lucrurile astea s-au pierdut cu totul odata cu cele doua ore de program TV pe care ni le dadea Impuscatu’? Ei bine, atunci incercati “Urzeala Tronurilor” si va asigur ca veti trai (sau retrai) aceste sentimente. Si cu toate acestea, romanul nu este deloc unul pentu copii (desi nu bag mana in foc ca pustii nu l-ar savura). Este o carte solid construita, cu o actiune care se desfasoara fara ezitari pe trei – patru planuri concomitent.
Dupa cum probabil va dati seama si din titlu, este vorba de eterna lupta pentru tron. Un joc, sau o urzeala (in functie de limba in care citesti cartea) in itele careia se prind mai multe case stapanitoare ale provinciilor unui tinut mitic, de marimea unui continent, dar care te duce cu gandul la un regat din Evul Mediu. Similitudinea cu Anglia medievala este evidenta. Chiar autorul marturiseste ca actiunea cartii i-a fost inspirata de Razboiul celor Doua Roze. Paralela intre numele celor doua case principale – Stark si Lannister – si Casele York si Lancaster este iarasi evidenta.
Pasiunea lui George R R Martin pentru istoria evului mediu, este insa completata cu elemente de fantasy. Pentru ca, am uitat sa va spun, nu este un roman cavaleresc, ci unul fantasy. Exista un zid imens la nord de teritoriile casei Stark si dincolo de el sunt Ceilalti, niste creaturi ale ghetii plutind intre legenda si adevar. Ca un avertisment, ni se aminteste la un moment dat ca, prinsi in urzeala tronurilor, oamenii ignora adevaratul pericol, care va veni odata cu iarna. Caci vara este pe sfarsite, si in Westeros, pentru ca asa se numeste tinutul, anotimpurile dureaza ani in sir.
Dincolo de mare exista alti inamici. Ca o paranteza, printre hartile lumii imaginate de Martin (pentru ca este recomandabil sa cititi urmarind din cand in cand harta), am gasit una destul de inspirata care prezinta regatul Westeros asemanator cu Insulele Britanice, dincolo de Canalul Manecii intinzandu-se continentul vast. In stepele lui nesfarsite exista semintia Dothraki (se poate face iarasi un paralelism cu calaretii mongoli poate), unde s-a refugiat ultima descendenta a vechilor regi, stapani ai dragonilor.
Intriga romanului este prea complexa pentru a fi prezentata aici si de fapt nu asta e scopul prezentei recenzii. Tot ce pot sa va spun e ca George R R Martin nu se sfieste sa-si omoare personajele, daca actiunea romanului o cere. Nu avem deci de-a face cu povestioare pentru copii in care cititorul sa se intrebe ce o sa faca eroul dupa ce a trecut si de primejdia asta. Asadar cititi cu incredere, veti lasa unele personaje intinse pe campul de batalie sau pe scandurile esafodului, dar nu va pierdeti speranta; catre finalul cartii, poate ca o promisiune pentru viitoarele volume ale seriei, dragonii renasc.
Ion Ardeleanu
[ratings]
Orson Scott Card – Vorbitor in numele mortilor
On December 11, 2007 in SF
Am citit „Jocul lui Ender” intr-o cheie (poate ca era si singura) destul de simplista: clasicul razboi oameni-extraterestri. Pentru volumul doi al seriei, „Vorbitor in numele mortilor” ideile probabil ca au avut timp sa mai dospeasca in mintea autorului si sa evolueze de la conflictul intre specii inteligente la incercarea de comunicare si convietuire intre acestea.
„Limba Nordică are patru cuvinte pentru a denumi gradele de straneitate. Primul este din-alt-ţinut sau utläning, străinul pe care-l recunoaştem ca fiind fiinţă umană a lumii noastre, dar din alt oraş sau alta ţara. Al doilea este framling(…) . Acesta e străinul pe care-l recunoaştem ca uman, dar venit din altă lume. Al treilea este ramen, străinul pe care-l recunoaştem ca uman, dar aparţinând altei specii. Al patrulea se referă la adevă-raţii extratereştri, varelse, între care includem şi animalele, pentru că dialogul cu ele este imposibil. Trăiesc, dar n-am putea bănui ce scopuri sau cauze le fac să acţioneze. S-ar putea ca aceste creaturi să fie inteligente, conştiente de propria existenţă, dar nu avem cum să aflăm asta.”
Cam asta este sinteza problemei cu care se confrunta omenirea la 3000 de ani dupa ce Ender–Savarsitorul a reusit sa distruga singura rasa extraterestra cunoscuta, aruncand asupra omenirii vinovatia de a fi exterminat o specie pe care o crezuse varelse.
Ender este acum vorbitor in numele mortilor, un fel de preot-calugar al unei pseudoreligii pe care o infiintase, apasat de vinovatia actului comis in urma cu 3000 de ani. Este aproape la fel de batran ca si civilizatia umana (dezvoltata exponential in urma distrugerii gandacilor), datorita efectelor relativistice ale zborurilor interstelare. Poarta cu el matca si deci posibilitatea regenerarii civilizatiei gandacilor si este intr-un straniu contact cu Jane, un program de calculator, sau o noua specie inteligenta –poate ramen, poate varelse.
La un prim nivel de intelegere, romanul are o intriga oarecum detectivista. Pe planeta Lusitania, colonizata de catolici habotnici, este descoperita o noua specie inteligenta-purcelusii. Xenobiologii care ii studiaza, si care sunt supusi unei politici drastice de non interferenta, sunt ucisi in mod ritualic in momentul in care reusesc sa faca legatura intre Descolada, un virus mortal de pe planeta, si structura anatomica a purcelusilor. Rezolvarea enigmei releva nu numai ca purcelusii au un ciclu complet de viaţă socant, dar si o posibilitate cutremuratoare: patrunderea acestora in spatilile locuite de oameni ar putea insemna infestarea cu Descolada.
Este destul de clara similitudinea contactului dintre oameni si purcelusi cu interferenta dintre portughezii catolici si indigenii din jungla amazoniana in perioada colonizarii Braziliei (inclusiv dilema daca influentarea unei civilizatii rudimentare de catre una superioara este justa sau nu). De altfel, uitandu-ma prin biografia lui Orson Scott Card am vazut ca la un moment dat a fost misionar in Brazilia.
In final nu am reusit sa inteleg clar daca am citit un roman despre vinovatie, cainta, indreptare si izbavire, sau doar o justificare pentru o sentinta ferma: dacă o specie străină pare hotărâtă să ne distrugă şi nu putem comunica sub nici o formă cu ea, dacă n-o putem înţelege, dacă nu există nici o posibilitate s-o abatem în mod paşnic de la scopurile ei, atunci orice acţiune întreprindem pentru a ne salva este justificată, inclusiv distrugerea completă a celeilalte specii.
Adica un nou Xenocid. Probabil ca ma voi lamuri citind partea a treia a seriei, care se numeste, cum altfel, Xenocid.
Ion Ardeleanu
[ratings]
Camuflaj – o ciocnire hard-sf intre Predator si Protector
On December 11, 2007 in SF
Ale filei doua fete…regasim si in Camuflaj a lui Haldeman recent editata la Nemira. Vechea intrebare daca suntem singuri in univers capata un raspuns prin evidentierea faptului ca intrebarea corect pusa nu este daca suntem singuri ci mai degraba se cuvine sa ne intrebam daca i-am recunoaste pe cei straini.
Existenta inseamna inainte de toate adaptare la conditii, aceasta trasatura comuna a fiecarei forme de viata, dusa la extrem are drept rezultat doua variante: ori o atat de perfecta sincronizare cu mediul incat sa fie imposibil de diferentiat dintre celalalte fiinte ori atingerea unui atat de avansat grad de devoltare fizico-mentala incat in orice confruntare dintre o astfel de fiinta si o forma de viata oarecare, invingator va iesi mereu fiinta aceasta.
Haldeman ne prezinta exact astea doua vietati, ambele capatasera nemurirea odata cu nasterea, ambele ajunsesera pe pamant cu mult inainte ca noi sa ne fi pus vreo intrebare privind posibila lor existenta. Desi inzestrate cu capacitati foarte apropiate, totusi exista intre cele doua o diferenta enorma: una supravietuieste eliminand fiecare individ inainte ca acesta sa devina o amenintare. Ucide de dragul crimei, ucide deoarece in luarea unei vieti isi gaseste placerea, ucide din plictiseala.
Din punctul sau de vedere aceste actiuni nu pot fi calificate crime, ea se considera pradatoarea suprema care are acest drept, chiar mai mult, are “datoria” de a elimina orice fiinta mai slab inzestrata. Omenirea nu doar ca nu constitue pentru aceasta o amenintare ci nu merita nici macar sa fie considerata un posibil adversar. In comparatie cu un om, ea este o Zeita, una indiferenta, plictisita de milioanele de ani ce s-au scurs de la inceputul existentei sale, asa ca unicul sau scop ajunge sa fie gasirea unui adversar capabil macar sa-si asume lupta chiar daca –dupa convingerile acestei sadice Zeite-in final va fi invins.
Celalalt individ este mai subtil. Cand a ajuns pe Pamant inca nu existau alte forme de viata decat cele marine…asa ca mii si mii de ani a trait printre acestea schimbandu-si infatisarea dupa bunul plac, luand mereu forma fiintelor aflate in varful lantului trofic.
Traind insa in forma unei alte fiinte imita si comportamentul firesc al acestuia si mergea cu tendinta sa de asemanare perfecta atat de departe incat simtea si actiona intocmai ca fiinta copiata, pastrandu-si constiinta identitatii de sine intr-un plan latent. Nemurirea acestuia nu se datora intratat caracterului de etern invingator cat faptului ca isi recladea corpul ori de cate ori era nevoie. Atunci cand s-a reintors dupa milenii la suprafata pamantului, descoperind ca intre timp aparusera forme de viata inteligente se decide sa ia forma acestora si sa se camufleze printre ele.
Asemeni celeilalte fiinte si acesta cauta un seaman al sau dar nu pentru a se lupta cu un adversar puternic ci pentru a nu fi singur. Unicitatea devenise greu de suportat ceea ce indica faptul ca apartinea unei rase sociabile. Contrar asteptarilor, isi recunoaste seamanul nu intr-un nemuritor ci intr-un om carismatic, asta deorece traind ca om ajunge sa constientizeze ca principala sa caracteristica nu este aceea de a fi fiinta eterna ci mai degraba accea de a fi insetata de cunoastere. Odata regasit spiritul cu care se simtise inrudit, datorita capacitatii sale de mimetism perfect ajunge sa cunoasca si sentimentul profund uman al dragostei…
Nu vreau sa spun mai mult despre actiunea cartii caci ar insemna s-o povestesc, vreau insa sa atrag atentia asupra mesajului transmis si anume ca probabilitatea de a avea camuflat printre noi vreo fiinta ostila noua este egala cu probabilitatea de a aveau una capabila sa ne cunoasca si chiar sa ne iubeasca.
Este afisarea luptei eterne dintre lumina si intuneric, dintre bine si rau.
In momentul in care un zeu malefic ajunge sa ne ameninte, se va gasi mereu un zeu bun sa se ridice in apararea noastra si in mijlocul cunoscutelor sau nesesizatelor lupte dintre forte si capacitati ce depasesc cu mult limitele umane, noi, marunte creaturi tarziu aparute, avem conditiile necesare, calitatile si timpul necesar de a creste, de a ajunge mici zeitati pe scena lumii.
O atentie deosebita merita efortul lui Haldeman de a nascoci fiinte extrateresre de o naturalete si de o logica suficiente cat sa devina credibile, spre diferenta de operele de duzina unde fiintele straine sunt prezentate asemeni unor marionete din plastic si actioneaza dupa niste principii ilogice, fortate, aici intalnim fiinte asemeni celor descrise de Van Vogt (Odiseea Navei Space Beagle) sau celebrului Aliens.
Actiunea cartii se desfasoara firesc, intr-un ritm nu atat de alert incat sa devina obositoare urmarirea faptelor fiecarui personaj dar nici intr-un ritm atat de lent incat sa plictiseasca, limbajul si felul de exprimare ramane cel cu care ne-a obisnuit Haldeman in Razboiul etern, in Pace eterna sau in cealalta carte importanta a sa. Conexiunea Psi, acestea fiind (din cate stiu) singurele aparute deocamdata in limba romana. Ca pasionat de Sf –ul bun apreciez efortul celor de la Nemira de a furniza o lectura de calitate si sper ca in viitorul cat mai apropiat sa ma pot bucura si de celelalte mari scrieri ale lui Haldeman.
Balin Feri
[ratings]
